Pelerinajul nostru in Sfantul Munte a urmat un curs firesc. Am trecut treptat de la locuri populare intre pelerini si cu mare faima, la schituri si chilii mai mici, iar ultima seara ne-a prins la capatul pamantului athonit in cel mai frumos asezamant romanesc din peninsula Athos.
Umilele mele articole scrie despre experienta mea in Sfantul Munte
- Athos. #1. O scurta descriere a pelerinajului meu in Sfantul Munte.
- Athos. #2. Prima zi in Sfantul Munte. Careia, Cutlumus, Vatopedu si imprejurimile. Dormim la Chilia Sf. Ipatie, asezamant romanesc.
- Athos. #3. Iviru si Schitul Romanesc Lacu. Trezirea la realitate.
- Athos. #4. Schitul Romanesc Prodromu si Marea Lavra. Intoarcerea acasa.
Schitul Romanesc Prodromu
Am ajuns in fata Schitului Romanesc Prodromu cu jumatate de ora inainte de a fi inchise portile manastirii. Prodromu se afla la capatul peninsulei, iar la 100m distanta faleza abrupta coboara in marea involburata. De la intrare, schitul are aspectul unei manastiri maricele, dar istoria si sansa nu au fost de parte romanilor in a avea si ei propria manastire la Sfantul Munte, desi ei sunt cea mai numeroasa nationalitate dupa cea greceasca din Athos. Padre a zis ca pana la urma poate este mai bine asa, caci ne permite sa ramanem smeriti, iar smerenia este placuta inaintea lui Dumnezeu. A avea un asezamant national in Sfantul Munte capata valentele unui consulat in Republica Monastica Athos, un avanpost al politcii si culturii române, aspect ce nu este de neglijat in contextul geopoliticii balcanice si est-europene.
Schitul Prodromu apartine de Manastirea Marea Lavra, aflata la jumatate de ora de mers pe jos mai la Nord, tot pe coasta. Intemeietorii acestui schit au fost ieromonahii Nectarie si Nifon in secolul XIX, dar inca din sec XIV se nevoiau aici calugari din Tarile Romane, iar chilia purta inca de pe atunci hramul Sfantului Ioan Botezatorul. De aici si numele, Prodromu inseamna Inaintemergatorul.
La capitolul cancan, Gigi Becali este unul din cei ce au sustinut intens asezamintele romanesti din Muntele Athos, iar felul in care arata Prodromu astazi se datoreaza si lui, dar in primul rand monahilor ce au chivernisit cum trebuie donatiile drept-credinciosilor crestini. Am stat si m-am gandit la Gigi pe cand eram aici, cum vorbeste el aiurea si cum cateodata pare ca ar face slava desarta, dar pe de alta parte, el a facut ceva si pentru calugarii si pelerinii ce ajung la Prodromu. Cine stie, Dumnezeu il va judeca cum trebuie, nu noi.
Icoana Maicii Domnului Prodromita este cel mai cinstit odor al Schitului. Ea ar fi fost pictata la Iasi de pictorul Nicolau, iar istoria ei este tare frumoasa, considerandu-se ca nu a fost pictata de om, ci de forte divine, fiind considera drept o “Acheiropoieta”. Mai jos voi adauga un fragment dintr-un articol din Doxologia.ro despre aceasta icoana.
Gândul a fost ca icoana să fie comandată de acasă, din Moldova. În acea perioadă, activau pictori de renume, cunoscuţi până astăzi. Atât la Bucureşti, cât şi la Iaşi erau celebrii Dimitrie Teodorescu, Costache Dumitrescu, Belizarie Paraschivescu. Apăruseră, de asemenea, „pictorii academici“ Nicolae Grigorescu (1838-1907) şi Gheorghe Tattarescu (1820-1894), cu studii în apusul Europei. În ciuda acestor nume de talie internaţională, părinţii Nifon şi Nectarie au ales un bătrân necunoscut – pe Iordache Nicolau, din dealul Copoului. Deşi la început se gândea că vârsta înaintată îl va împiedica să lucreze, zugravul a acceptat provocarea şi a pornit la drum.
A început pictarea icoanei în ziua de 29 mai 1863, respectând vechile canoane. Astfel, el făcea rugăciune continuă către Născătoarea de Dumnezeu, Acatist şi Paraclis în toate zilele, lucra în fiecare zi doar înainte de a mânca sau de a bea, se spovedea şi primea Dumnezeiasca Euharistie. După aproximativ o lună, pictorul a ajuns la ultima fază a pictării icoanei – când trebuia să realizeze sfintele chipuri ale Pruncului şi ale Maicii Preacurate. Cu toată evlavia şi osteneala, ceva nu se lega. Icoana a rămas nedesăvârşită căci, inexplicabil, Sfintele Feţe nu se lăsau zugrăvite. Socotind că şi-a uitat meşteşugul, Iordache Nicolau a chemat pe cei doi monahi şi i-a rugat să caute un alt iconar, mai tânăr, care să desăvârşească lucrarea. Văzând starea chipurilor, cei doi părinţi au hotărât ca bătrânul să termine icoana aşa cum poate şi s-o doneze, apoi, unei biserici din mediul rural. Plin de mâhnire, Iordache Nicolau a acoperit icoana şi a încuiat atelierul. Era seara zilei de 28 iunie 1863.
În dimineaţa următoare, ziua de prăznuire a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel a adus cu sine o mare bucurie şi o minune. Bătrânul pictor mărturiseşte întâmplarea pe un petec de hârtie, păstrat până astăzi la Prodromul: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul Iaşi, am zugrăvit această Sfântă icoană a Maicii Domnului cu însăşi mâna mea, la care a venit o minune: după ce am isprăvit veşmintele, după meşteşugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez feţele Maicii Domnului şi a lui Iisus Hristos. Privind eu la chipuri, cu totul a ieşit potrivnice, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că am uitat meşteşugul. A doua zi, după ce m-am sculat, am făcut trei mătănii mari înaintea Maicii Domnului, rugându-mă să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi sfânta ei icoană. Când m-am dus să mă apuc de lucru, am aflat chipurile drese desăvârşit, precum se vede. Văzând această minune, n-am mai voit a pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deşi o greşeală a fost aceasta că am dat lustru la o asemenea minune“. Un semn care a întors societatea la credinţa moşilor şi a strămoşilor, în plin secol de ateism, a fost descoperirea faptului că pe Sfintele Chipuri nu există urme de penson.
Apoi, dupa descoperirea minunii, Icoana a plecat treptat spre Athos, nu inainte de a fi slavita in targurile Moldovei si a savarsi numeroase minuni. Astazi, este considerata una din cele mai importante icoane romanesti, copii ale ei fiind raspandite prin tara, iar romanii au mare evlavie la ea.
Cand am ajuns la Prodromu, ne-am infiintat la arhondaric, ne-am semnat in caiet, apoi am primit tratatia obisnuita la sosire, de data aceasta servind ceva cu gust de anason. Iarasi ajunseseram dupa ce incepuse cina, asa ca am mancat in tura a doua. Trapeza de la Prodromu este pe vechi, foarte spatioasa si cu mese lungi de lemn. Tinand cont ca voiam sa mergem la Slujba a doua zi, ce incepea pe la 2 sau 3, nu mai tin minte exact, ne-am dus sa ne culcam, nu inainte de a mai cumpara cateva suveniruri. De aici am cumparat o copie a Icoanei Prodromita pentru Bebe T., o icoana pentru familia mea cu Muntele Athos si 2 carti despre Muntele Athos ce m-au ajutat in a scrie aceste articole.
Dupa ce am fost sa fac un dus, am mai stat un pic de vorba cu nașul si am impartasit impresii la ceas de seara, luminati de luna plina. Vorbeam despre vise urate si cum ele tind sa apara din ce in ce mai mult cand te afli la Muntele Athos. Ieri, de exemplu, pe cand eram la Schitul Lacu, visasem urat, si nu fusesem singurul din grup. Firesc sa fi visat urat, trebuia sa ma aflu in Biserica la priveghere, nu in pat dormind. Puteti rade, e ilar sa crezi in secolul XXI astfel de bazaconii, dar v-am mai spus ca manastirile din Athos nu sunt din aceasta lume.
Dupa o scurta hahaiala prin camera si rasete ale catorva pelerini din grup ce isi aminteau de copilarie si vremuri de haiducie, am adormit pana la urma, iar cand somnul era mai dulce, afara frig si intuneric, atunci ne-am trezit si am plecat si noi la slujba. Am fost printre primii, inca se batea toaca cand am ajuns in curtea manastirii. Afara era bezna, stelele luminau cerul, o minunatie. Timp de aproape 2 ore au fost rugaciuni diverse. Dupa, a inceput Sfanta Liturghie ce pe mine m-a impresionat foarte mult. M-am bucurat ca am rezistat pana la capat, dar ce alta optiune aveam? Cum sa fi plecat? O bucurie calma te acopera dupa ce participi la Liturghie, chiar daca in timp ce stateai acolo ai fi facut orice sa pleci undeva si sa stai si tu jos ca omul, sa mai scoti telefonul un pic. Mai apoi, am discutat cu Padre despre Slujba de la Prodromu si am spus ca mie mi-a placut tare, el argumentand ca nu i-a placut, motivand niste aspecte organizatorice in timpul citirii din Evanghelie. E dupa gust, unele lucruri ating pe unii, pe altii mai putin. Sau unii sunt mai impresionabili…
Am iesit din Biserica cand era aproape zi, dar soarele nu rasarise inca. Micul dejun a fost luat alaturi de toata obstea si toti pelerinii, beneficiind astfel de o atmosfera de zile mari. A fost exact cum ma asteptam ca ar fi la Athos. Multi oameni mancand la unison in timp ce un calugar citeste dintr-o carte duhovniceasca sfaturi sau rugaciuni pentru crestini, fara sa citesti stiri de pe telefon, fara sa dai scroll pe facebook, fara influențerite de pe Instagram. Unii ar numi asta libertate, elefteria.
Frumos cuvantul acesta grecesc, elefteria. Cred ca de aici vine si lefter. Liber de bani. Poti spune ca atunci cand esti lefter esti liber, caci oricum nu ai nimic, asa ca nici nu are rost sa-ti bati capul cu ceva anume, traiesti viata asa cum e.
Soarele nu rasarise inca cand am iesit din trapeza, asa ca ne-am dus sa vedem rasaritul, iar cel mai bun loc era de pe santierul schitului, unde se construiau alte corpuri de chilii. In zare se vedeau mai multe insule, printre care si Thassos, care este cea mai apropiata, iar hăt departe se vedea si Gokceada, una din cele 2 insule ce apartin Turciei din Marea Egee. Tot departe, se mai vad Samothraki si Limnos. Dupa ce am vazut rasaritul, grupul a inceput sa isi puna probleme. Cum ne intoarcem acasa?
Prin pustiul falezei si al fiecaruia
Problema plecarii de la Schitul Prodromul spre Dafni parea oarecum rezolvata ieri, caci Iurie promisese ca vine sa ne ia, ca nu exista sa intervina ceva. In aceasta dimineata, Iurie a zis ca nu mai poate sa vina. Iar cei 8 pelerini erau blocati la Prodromu. S-a inceput iar cu telefoane, cu presiuni, cu de toate, si ni s-a spus sa asteptam un pic.
Pana sa asteptam, o parte dintre noi s-au dus spre faleza, spre chiliile de pe malul marii. Eu am plecat un pic mai tarziu caci am stat cu tata ce a ramas eventual la Schit, iar apoi nu i-am mai gasit pe cei ce plecasera inaintea mea. Am cutreierat drumurile din spatele schitului ce duceau la mare si pana la urma am coborat pe niste scari abrupte ce parca ma aruncau direct in mare pana la o chilie izolata sapata in stanca deasupra hăului. Aici nu era nimeni. Eram singur singurel. Am lasat aici acatistul si banutii pe care i-am lasat in fiecare loc in care am innoptat, gandindu-ma ca aici ajung mai putini oameni, deci mai putini banuti si poate au si ei nevoie. Apoi am urcat repede sus, stresat fiind de plecare. Daca a venit masina? Daca ma suna restul si eu nu am semnal aici? M-am mai plimbat pe la niste chilii frumos amenajate pe platou, dar nu prea am dat de alti oameni sau calugari, nici pe colegii mei nu i-am mai gasit, asa ca m-am intors la Prodromu.
Plimbarea mea de unul singur la capatul Athosului a fost frumoasa, dar pe alocuri imi era frica. Eram prea singur. Multa tacere. Se spune ca noua, celor din societate, mirenilor, diavolul ni se arata prin ispite clasice de zi cu zi. In schimb, sihastrilor li se arata in persoana. Ma gandeam atunci, daca il vad, ce fac? Eram pregatit? Normal ca nu. Asa ca hai sus la Prodromu mai repede.
Intorcandu-ma la Prodromu, am mai stat cu Tata si cu Daniel un picut, asteptandu-i la soare pe ceilalti sa se intoarca. Cand s-au intors au povestit ca s-au intalnit cu calugar grec ce traia in sihastrie, ce le-a facut o puternica impresie. Adevarul ca ziua aceasta era una minunata. Soare, caldura, liniste, marea calma, totul imbia la pace, reverie si iubire fata de toti si toate.
Cu Doamne ajuta inainte!
Travaliul gasirii unui mijloc de transport catre Dafni nu se sfarsise. Asa ca am luat decizia sa plecam pe jos catre Marea Lavra, aflata la 45 minute – 1 ora de Prodromu. Pe la jumatatea drumului, pantele nu foarte abrupte il faceau pe anginosul grupului sa se opreasca mai des, iar noi eram din ce in ce mai siguri ca nu mai prindem feribotul pentru Uranopoli si vom fi nevoiti sa luam o alta barca, una rapida ce va costa mai mult. Sensei era stresat caci voia sa ajunga in Bucuresti la un eveniment de Aikido ce il organiza a 2a zi, dar Padre era mega-optimist si ne tot vorbea de o vizita in Salonic la Biserica Sf. Dimitrie. Situatia fiind critica, fara vreo sansa de ameliorare pe termen scurt, se ia decizia intonarii catorva imnuri bisericesti si rugaciuni. Dupa prima rugaciune, vedem din spate cum vine un Jeep, ce il ia pe Padre si pe anginos si ii duc mai repede la Marea Lavra. Noi continuam perpedes bucurosi ca rugaciunea a avut efect, fiind convinsi ca vom ajunge cu bine acasa. In continuare, ne opreste politia Sfantului Munte ce s-a pus pe verificat permisele de intrare in Athos. Eu nu il aveam la mine, fiind in ghiozdanul ce a plecat cu jeepul, dar ne-am inteles pana la urma, vazand ca suntem de incredere.
Pe drum, am discutat cu Daniel mai multe legate de post si impartasanie. Eu argumentam ca este greu sa nu poti bea apa cateva ore dupa ce te trezesti, pana la finalul Sfintei Liturghii, cand abia atunci poti manca anafura pe stomacul gol si bea agheazma. Pe mine ma doare capul si mi-l simt greu daca nu beau apa multa dimineata. Daca nu mananc nu am vreo problema, dar apa este esentiala pentru a avea mintea limpede si usoara. Pe de alta parte, Daniel spunea ca totusi, de ce nu poti face acest sacrificiu, aceasta infranare, ea fiind un pret mic platit in infranarea trupului si a spiritului. Argumentul meu a fost ca imi este greu sa ma concentrez la slujba si la insemnatatea ei atunci cand sunt deshidratat si ma doare capul. Poate candva voi tine post negru fara apa 1 sau chiar 3 zile, dar asta vine cu rugaciune, multa infranare, si in mod cert, nu ad-hoc.
Marea Lavra, prima manastire din Sfantului Munte.
Marea Lavra este considerata a fi prima manastire din Muntele Athos, bazele ei fiind puse in secolul X de catre Sfantul Cuvios Atanasie Athonitul, cel care a pus si bazele monahismului de obste in Sfantul Munte, adica cel in care calugarii stau laolalta si sunt organizati. Acest lucru a cam rupt traditia sihastrilor athoniti, si a provocat ceva conflicte, dar treptat acest mod de vietuire a fost acceptat, iar manastirea Marea Lavra a ajuns sa aibe si 700 calugari ce traiau in acest mini-oras. Prosperitatea ei a fost ajutata si de faptul ca a devenit manastire imparateasca fiind scutita de impozite, lucru datorat lui Nechifor Focas, imparatul bizantin, bun prieten cu Cuviosul Atanasie.
Noua ni se spusese despre Marea Lavra ca nu este la fel de bine ingrijita ca Vatopedu, si ca este cumva in decadere. Poate asta s-ar datora izolarii ei de principalele rute turistice din Athos, caci la Vatopedu ajungi imediat, dar pana aici mai mergi 2 ore pe drumuri rupte. Dar mie mi-a placut interiorul manastirii, te simti la fel ca la Vatopedu. Un mini-oras, tot felul de cladiri, constructii din mai multe perioade si in mai multe stiluri. In mijlocul curtii troneaza biserica, rosie, in forma de cruce athonita, ea fiind cea care a dat startul acestui stil arhitectonic bisericesc, si chiparosul Sfantului Cuvios Atanasie Athonitul, plantat de el. O legenda spune ca Sfantul Atanasie se suia in chiparos sa alunge dracii ce ii ispiteau pe calugari, dar Maica Domnului l-a oprit spunandu-i: “fara ei cine se va mai mantui?”.
N-am stat mult la Marea Lavra caci am si primit vestea cea mare. Urma sa fim preluati de un microbuz. Drumul cu acest microbuz pana in Dafni a fost groaznic. Li se mai facuse rau altor colegi in zilele precedente de la zdruncinaturi, dar de data aceasta, chiar mi s-a facut rau si mie. Am ajuns pana la urma si in portul din Dafni, dar mult mai tarziu fata de ora plecarii feribotului. Aici aveam sa mai asteptam cam 2 ore pana sa vina o salupa rapida ce avea sa ne duca in 45 minute in Uranopoli, nu in 3 ore cat facea vaporul cel mare. Cat am asteptat, am stat cu totii la carciuma din port cu o cafea buna, un suc, am mai mangaiat pisicile de pe ponton ce incercau sa fure lucruri din ghiozdanele noaste si ne gandeam ca urma sa plecam din Sfantul Munte. Ce repede a trecut tot, parca ieri eram aici si nu stiam nici cum arata o manastire athonita, acum eram deja cunoscatori, urma sa scriem articole despre Muntele Athos.
Plecam spre familie
Drumul cu barca a fost tulburator. Foarte rapid, foarte dragut, dar mi s-a facut cam rau. Eu nu prea am treaba cu raul de masina in general, dar combinatia de microbuz si drumurile din Athos cu barca foarte rapida de 8 locuri ce zboara deasupra apei m-au facut sa nu am chef de nimic atunci cand am coborat in Uranopoli. Asa ca am fost reticent in a accepta o supa de legume de la acelasi restaurant unde am si inceput pelerinajul athonit, dar trebuie sa recunosc ca a fost exact ce trebuie, ne-a incalzit stomacul si ne-a ridicat moralul ce era putin coborat cand ne gandeam ce drum lung aveam in fata. Tot din Uranopoli am cumparat si 5 litri de ulei de masline, foarte virgin, foarte bio, exact ce trebuie. Comanda era facuta demult de Padre, dar eu m-am tot cotit sa cumpar, fiind zgarcit si gandindu-ma ca ce voi face cu atat ulei. Tata a insistat sa cumparam, si se pare ca uleiul a fost foarte bun caci am tot mancat lunile ce au urmat, fiind gustos si potrivindu-se de minune cu o paine buna. Ulei de masline natural si paine buna, o combinatie invatata la Athos.
Plecam si din Uranopoli, mergem spre tara unde ne asteapta cei dragi. Dar peripetiile nu se opresc aici. Cu 60-70km inainte de granita, suntem opriti de politie, sau mai degraba de politia de frontiera impreuna cu soldati inarmati pana in dinti, ce ne deschid brutal usa masinii, tipa la noi, deschid portbagajul imediat si ne fac sa ne simtim ca ultimii oameni. Ei defapt cautau imigranti ce traversau fraudulos frontiera, iar masina noastra li s-a parut vehiculul perfect pentru o banda de refugiati ce doreau sa ajunga in Vest. S-au calmat dupa ce si-au dat seama ca suntem cu un preot, dupa ce le-am dat pasapoartele si s-au convins ca nu ne cheama Mohammed si Ali. Cam neplacuta toata faza, nu prea ne-a facut placere aceasta interactiune cu fortele de ordine grecesti. Apoi pana la granita cu Bulgaria s-a dezbatut daca aveau dreptul sa intre asa in forta peste noi si sa deschida bagajele noastre din portbagaj, sa caute in ele… Unii ziceau ca nu, ca astfel ar putea sa-ti puna obiecte incriminatorii, iar apoi sa te acuze, altii spuneau ca in Spania si alte tari ce s-au confruntat cu terorism autohton (probleme din tara bascilor de ex.), politia te oprea, verifica, nu te miscai din masina in timp ce ei iti intrau in portbagaj. In fine, spiritele s-au incins, dar apoi, ajunsi la bulgari, ne-am reimprietenit cu toti, am cumparat alte prostioare de la un magazin al carui proprietar vorbea perfect romana. Iar la plecare, masina era burdusita cu tot felul de produse, de la biscuiti, prajituri, la sticle mari de detergent si cocolino la pret redus.
2 momente au fost de neuitat pe drumul de intoarcere
Discutandu-se despre Sfantul Mormant de la Ierusalim si minunea aprinderii Luminii sfinte de Paste, lumea asculta cu atentie pe Padre care povestea detalii si povesti frumoase, dar deodata, un pelerin, spune: “pai cum mai, nu stiti ca aia e facatura, au si aratat cum se face”. Din fericire, nu prea a fost luata in atentie aceasta remarca, dar pe mine m-a fascinat candoarea si relaxarea cu care a marturisit acest lucru. Chiar si dupa 4 zile de spiritualitate crestina de nivel inalt.
Alt moment divin. Eram aproape de Bucuresti, ne apropiam de Centura, iar acelasi pelerin povesteste ca el a citit o carte in care sunt prezentate paralele intre marile religii si credinte stravechi, aratand ca cei 12 apostoli sunt 12 pentru ca si in alte religii se folosea cifra 12 ce este magica, ca nu doar Iisus a inviat, ca au mai inviat si altii, ca Mama lor era tot Fecioara etc. A mai adus vorba si de reincarnare un pic asa, despre planeta Nibiru, asirieni si cunostiintele lor, dar discutia a fost aplanata repede, caci ea nu avea sa duca la nimic bun.
Aceste 2 momente m-au marcat. Ma gandeam, cum poti ca dupa un astfel de pelerinaj, luminos din atatea privinte, sa reiei o teza ce nu isi gaseste locul in teologia crestin ortodoxa, si sa faci asta cand inca esti in masina impreuna cu pelerinii cu care ai fost la Athos si ai trait momente frumoase unit fiind de Duhul lui Hristos.
In aceasta privinta, merita discutat mai mult despre erezie, de ce apare si ce insemnatate are ea. Marile erezii, ale oricarei credinte, au aparut din pricina trufiei si a iluziei ca ei sunt superiori celorlalti. Ca ei inteleg mai multe, ca ei stiu mai bine, la ei fiind calea dreapta, iar ceilalti nu vor sa o vada, sau mai rau chiar, unii nu au acces la invatatura adevarata pentru ca nu este pentru ei, pur si simplu. Aplicati ce am spus mai sus la orice erezie, incepand de la neoprotestantii de astazi, la cei ce cocheteaza cu budismul, yoga, meditatii, in general, treburi New Age, si veti vedea ca acesta este procesul. Oricine are momente in viata cand pune botul la diverse secte, teorii si modalitati de a-si petrece timpul si energia. Este bine sa experimentezi, sa vezi, sa descoperi, dar este la fel de bine sa ai si niste radacini puternice, care sa te tina unde trebuie si sa nu ajungi sa ratacesti pe te miri unde. Si aici cred ca intervine rolul credintei stramosesti, indiferent care este aceasta. Este un reper, iar daca ai grija de el si il bagi in seama, te poate calauzi in viata. Iar daca nu exista nici una, fiind educat de mic in spirit agnostic sau ateist este iarasi ok, atat timp cat iti respecti anumite principii de viata. Poate esti un fan al lui Marc Aurelius si al stoicilor, lucru admirabil.
Am ajuns in Bucurest pe la 2 noaptea. Noi am fost lasati primi acasa, Padre a facut un mic ocol si ne-a lasat acasa in Salajan. Ningea in Bucuresti, o ninsoare deasa si frumoasa care incheia cu totul visul nostru mediteranean. Am facut un dus si ne-am culcat. A 2a zi am plecat cu trenul spre Constanta unde abia asteptam sa-l vad pe Bebe T., cat a mai crescut , si sa impartasim si familiei cele traite la Sfantul Munte Athos.
Este ultima noapte a pelerinajului nostru la Muntele Athos. Schitul Romanesc Prodromu este casa noastra pentru ultima zi. Ceasul bate ora 02:00 dimineata, iar semnalul pentru adunarea monahiilor si a pelerinilor la slujba de dimineata este dat. Afara cerul este senin si plin de stele, dar racoarea noptii de noiembrie te face sa te zgribulesti un pic, astfel ca ma grabesc spre intrarea in vechea si frumoasa biserica a celui mai mare schit romanesc din Sfantul Munte.
Biserica este slab luminata, iar totul se vede in penumbra. Caci ne-a spus un alt calugar de la Schitul Sf. Ipatie ce tine de Manastirea Vatopedu, „nu este nevoie de multa lumina in Biserica”. Acesta este modul prin care se releva ce este necesar fiecarui credincios. Caci vederea nu este numai a ochilor, ci si a sufletului.
Slujba tine mai mult de 3 ore, tentatia de a renunta este mare, dar este cu ne putinta sa plec de aici, cand tot ce se intamplă mă ducea cu gandul la ritualurile bizantine ce se desfasurau candva în Sfanta Sofia. Mai mult de atat, urmează sa plec in curand din Sfantul Munte si nu stiu cand ma voi mai intoarce. Trebuie sa sorb cat pot de mult din aceasta atmosfera neschimbata de sute de ani, este un moment unic in viata mea.
Ganduri scrise mai demult…
Spun cu mana pe inima ca m-as intoarce maine la Muntele Athos daca se va ivi ocazia!
Frumoase și interesante articolele despre călătoria la Muntele Athos. Doamne ajuta!