Athos. #3. Iviru si Schitul Romanesc Lacu. Trezirea la realitate.

Muntele Athos ramane in inima oricarui pelerin care ajunge sa paseasca in inima monahismului crestin ortodox. Aici te intorci in timp, intr-o alta lume. In acest loc Imperiul Bizantin nu s-a destramat, el dainuie in continuare si primeste suflu in fiecare an, caci noi monahi vin aici pentru a se dedica rugaciunii si lui Hristos.

In primul articol am povestit un pic despre pelerinajul nostru la Sfantul Munte. Detalii practice, logistice, o mica introducere, dupa priceperea mea si dupa ce am considerat eu ca poate fi util unor mireni, ca mine, nici prea cunoscatori in ale Bisericii Ortodoxe, dar nici care nu stiu cu ce mana se face Cruce.

In al doilea articol am povestit jurnalul primei parti a acestui pelerinaj. Drumul spre Grecia, primii pasi in Sfantul Munte, frumoasele istorii ale Icoanelor facatoare de minuni de la Vatopedu, o minune petrecuta in padure si descoperirea unor fructe necunoscute pe cararile athonite, au fost prezentate cu multa emotie.

Umilele articole scrie despre experienta mea in Sfantul Munte

  1. Athos. #1. O scurta descriere a pelerinajului meu in Sfantul Munte.
  2. Athos. #2. Prima zi in Sfantul Munte. Careia, Cutlumus, Vatopedu si imprejurimile. Dormim la Chilia Sf. Ipatie, asezamant romanesc.
  3. Athos. #3. Iviru si Schitul Romanesc Lacu. Trezirea la realitate.
  4. Athos. #4. Schitul Romanesc Prodromu si Marea Lavra. Intoarcerea acasa.

O plimbare vesela prin padure pana la Manastirea Iviru

La aceasta ora, caci era deja pranzul, noi inca nu aveam o imagine clara despre cum urma sa ajungem in aceasta seara la Schitul Romanesc Lacu, aflat destul de departe de zona in care ne aflam, mult mai la Sud, inspre capatul peninsulei. Astfel in Careia, am mers la oficiul de transport unde am incercat sa stabilim ceva cu dispecerul, in ideea de a ne ajuta cu o masina cumva. Dupa multe discutii cu grecul de la birou, am ramas cu obisnuitul vedem, vorbim. Cumva, cumva, tot trebuia sa se rezolve ceva. Cum? Nu stiam inca, dar aveam incredere in Maica Domnului, caci la Sfantul Munte nu faci nimic fara ajutorul si voia ei.

Se ia hotararea sa plecam pe jos catre Manastirea Iviron, cu un mic popas la o brutarie unde suntem serviti de brutari romani. Pana acolo urma sa o luam la vale, iar in circa 1h1/2 – 2h, ar fi trebuit sa ajungem. Am luat-o pe drumul cunoscut, pe langa manasitrea Cutlumus, iar la un moment dat ne-a iesit in cale un calugar care ne-a povestestit cateva detalii mai ascunse ale luptei, la nivel inalt, ce se duce intre partida greaca din Muntele Athos si restul manastirilor ce tin de alte nationalitati. Subiectul este posesia anumitor schituri si chilii, dar si aspecte de tip organizatoric in bisericile din Balcani si Romania, fiind vorba si despre o influenta din ce in ce mai mare a grecilor in activitatiile monastice desfasurate in Romania. Asta este cam ce am inteles eu. Ceilalti colegi au considerat ca ceva a fost in neregula cu aceasta intalnire, ea avand rolul de a ne duce departe de stare de bucurie si emotie in care ne aflam, iar calugarul nu era deloc foarte aplecat spre cele sfinte daca isi permitea sa vorbeasca astfel de lucruri pe un ton vehement. In ceea ce ma priveste, informatiile au fost utile, interesante, bune de dus mai departe. Nu as merge atat de departe incat sa spun ca acele mici barfe la care am asistat au fost o ispita din partea diavolului, pentru ca pana la urma nu stim nici noi care este adevarul, iar daca nu cercetam si nu discutam, nu se va sti nimic mai apoi. De retinut, cam atat ar fi, in orice loc din lumea aceasta, vor aparea discutii, intrigi, interese si altele. Inevitabil. Cele descrise mai sus nu sunt apanajul bisericilor ortodoxe, ale celor crestine sau ale altora de aievea. Ele sunt apanajul oamenilor ce sunt in continuare robiti de duhuri ce imprastie discordie si zazanie intre oameni si iubire de arginti. Dar fiecare cu lupta lui…

Drumul spre Manastirea Iviru (Iviron in greaca) trece printr-o portiune de padure luxurianta, pe poteci bine batute si care ne-a plimbat de-a lungul unui parau. Din cand in cand, am mai dat de cate o veche chilie sau altar, astfel ca nu am pierdut nici cand din vedere faptul ca suntem in continuare pe Muntele Athos, si nu in alta parte a lumii.

Timpul trece usor pe poteca caci discutiile nu mai prididesc, iar pentru a usura ghiozdanele, deschidem si o sticla de vin dulceag ce fusese cumparata de la o manastire de unul dintre noi. Astfel ca ajungem la Iviru in mare forma, cu inima sus atat din cauza plimbarii si a Duhului ce cuprinde tot Muntele, dar si din cauza celor cateva guri de vin luate de fiecare. Bun ii vinul si gustos, cand il bei cu om frumos.

Iviru

Manastirea Iviru a fost fondata de calugarii georgieni in 980, fiind situata chiar la baza vaii pe care am venit. Arhitectural vorbind, este superba, o adevarata fortareata la malul marii ce avea rolul de a adaposti calugarii de atacurile piratilor si celor ce ravneau la bogatiile adapostite aici. Astazi, Iviru este manastirea greceasca, iar de Adormirea Maicii Domnului, aici are loc cea mai frumoasa priveghere si slujba din tot Sfantul Munte. Icoana cea mai cunoscuta de aici este Icoana Maicii Domnului Portarita

Povestea acestei Icoane, Portarita, cea mai cunoscuta si cea mai cinstita din tot Sfantul Munte, porneste din epoca iconoclasmului, perioada in care crestinismul a fost intr-o cumpana mare. Miza era: a ne inchina sau nu la icoane. In timpul prigonirilor, o femeia a lasat Icoana sa cada in mare pentru a nu lasa sa fie pangarita si distrusa. Icoana ar fi plutit pana in dreptul manastirii Iviru de astazi, iar singurul care a reusit a o scoate din mare, a fost un calugar pustnic si vrednic, pe nume Gavriil. Numele de Portarita vine de la faptul ca ea si-a tot schimbat pozitia, disparand din Biserica si fiind gasita tot timpul aproape de poarta manastirii. Apoi Maica Domnului a aparut in vis staretului si i-a spus ca rolul ei este de a ii pazi pe calugari, si nu ei pe ea. Povestile acestei icoane sunt multe si interesante si probabil s-au scris carti despre minunile savarsite.

Dupa ce ne-am inchinat la icoanele din Biserica sau defapt cred ca era vorba de Paraclisul in care era asezata si Portarita, am mai stat un timp pe la pangarul manastirii, ne-am jucat cu un caine ce isi facea veacul prin manastire, am incercat sa fac ceva poze interesante, iar apoi am plecat spre Izvorul Maicii Domnului aflat in apropiere. Este vorba despre un izvor ce vine din munte si se varsa in mare. Am fost singurul care a plecat in aceasta intreprindere, ceilalti au ramas pe loc, caci oricum asteptam sa vina un microbuz care sa ne duca la Schitul Romanesc Lacu. Deci, insistentele noastre de la Careia au dat roade intr-un final, cineva ne-a salvat, cel mai probabil Maica Domnului.

O alta legenda, diferita un pic de cea cu gasirea icoanei in mare, este legata de acest izvor, considerat si Aghiazma Maicii Domnului. Se spune ca atunci cand a fost gasita Icoana Portarita de calugarii de la Iviru si ridicata, din locul in care sedea a izvorat apa, ea fiind considerata apa sfintita. Cand am ajuns acolo, izvorul era cam sec, de abia curgea un firicel de apa, iar putina apa pe care am reusit sa o strang intr-o sticluta mica era cam tulbure. Si acum vine intrebarea? Daca este apa sfintita, cum iti poate dauna pamantul din ea? Poti sa o bei fara probleme, pentru ca este sfintita. Cam asa este si cu credinta. Ori o ai, ori nu o ai. E simplu. Cred Doamne, ajuta necredintei mele.

M-am intors repede apoi la Manastire pentru a nu ii pune pe ceilalti sa ma astepte. Vantul batea cu putere pe malul marii, iar eu fugeam sa ajung la microbuz. Ne-am regrupat in cele din urma si eram in formula completa, urma sa petrecem o ora si ceva pe drumuri pline de hartoape in drumul nostru spre Schitul Romanesc Lacu.

Trezirea la realitate in Chilia Buna Vestire din Schitul Romanesc Lacu.

Drumul de la Iviru catre Schitul Lacu merge de-a lungul coastei o buna bucata, iar daca aveti noroc cu un soferul de microbuz simpatic, ati putea opri sa faceti poze, macar de la distanta, daca nu chiar sa vizitati un pic manastirile de pe drum, Filoteu si Caracalu. Noi insa am tot mers langa-danga pe un drum rupt, pana am ajuns intr-o vale aflata la Nord – Est- ul peninsulei, la poalele muntelui Athon, cel mai inalt punct al peninsulei Athos, dar ceata acoperea orice priveliste mai larga catre varf. Ajunsi la Schitul Lacu, am fost repede primiti de calugarii manastirii ce ne-au servit cu obisnuita tratatie din Sfantul Munte, ceva de baut, cafea sau rachiu dupa gust, rahat si fructe, ce ne-au prins foarte bine, aici fiind mai frig si mai umed decat in Careia.

Schitul Lacu tine de Manastirea Sfantul Pavel, aflata pe coasta vestica a peninsulei, cu toate ca el se afla pe partea estica. Un drum de aprox 4h pe poteca prin padure, peste creasta, face legatura dintre asezaminte. Lacu vine din greaca, Lakkos inseamnand vagauna salbatica, deci nu avem lacuri la schitul Lacu.

Aici lucrurile sunt asezate un pic altfel. Nu mai avem o mare manastire in jurul careia graviteaza alte chilii micute. Chilia principala, Buna Vestire, este cea la care am stat noi, dar valea Lacu si versantii sunt plini de chili ale calugarilor romani ce se nevoiesc aici. In ziua urmatoarea aveam sa vizitam o buna parte din ele.

Cei de la Schitul Lacu sunt bine organizati si pe partea de online. Ei administreaza un site https://marturieathonita.ro ce vine in sprijinul pelerinilor si credinciosilor ce cauta mostre de spiritualitate athonita. Site-ul este foarte bine alcatuit, se vede ca niste tineri calugari l-au pus la punct, si este tinut la curent cu noutati de interes pentru pelerini. 

Prima impresie pe care am avut-o la Schitul Lacu este ca aici nu prea mai eram turisti sau altfel spus, atitudinea de zambilute fericite pe care o afisam in timp ce ne minunam de frumusetea manastirilor athonite nu mai cadra cu sobrietatea si asceza pe care le observam la calugarii de aici. Nu e vorba ca calugarii din celelalte asezaminte nu erau la fel – ba erau. Dar aici eram mult mai aproape de ei, ori din cauza felului in care era gospodarit schitul, cu toate dependintele una langa alta, ori din cauza geografiei, caci valea aceasta, vagauna salbatica, era departe de lumea civilizata asa cum o cunoastem noi. Loc mai bun decat Schitul Lacu pentru a vedea cat de pregatit duhovniceste esti pentru o vizita la Athos, nu cred ca exista. Sau exista, dar nu asa accesibil pentru pelerinul clasic.

Suntem dusi spre locurile de dormit. Padre urma sa doarma separat, iar noi impartiti in mai multe locuri. Eu, Tata si inca un coleg am dormit intr-o mansarda cu multe paturi. Am incercat sa stam un pic in pat sa ne incalzim, caci pana la Vecernie mai era un pic. Cand ne-am hotarat sa coboram jos la slujba, am aflat ca nu prea mai este loc in mica bisericuta ce deserveste Chilia. Impropriu spus bisericuta in sensul clasic al cuvantului, ci 2-3 incaperi legate, in care a fost amenajat altarul si toate cele. Biserica ce va fi peste putin timp gata este in constructie afara, iar cand am fost noi in noiembrie 2018 se pictau peretii. Daca am vazut ca nu prea avem loc, am stat pe afara si am incercat sa pastram o decenta si sa nu ne distragem mintea de la cele sfinte. Din aceasta cauza, nici nu am mancat impreuna cu primul grup, ce a intrat imediat la sala de mese ce era exact langa, ci in al 2-lea grup. Asta ne-a permis sa nu fim grabiti, sa stam mai relaxati si sa ne bucuram de bucatele extraordinare, de vinul bun, iar la final sa savuram si cateva nuci si migdale. Eu ma asteptam sa mancam putin la Athos, eventual sa slabim un pic, dar de unde, am mancat mai bine ca la Bucuresti.

Ulterior, ne-am intalnit cu totii in camera unde erau cazati 4 dintre noi si am stat la ceva discutii, am rasfoit cateva din cartile duhonicesti achizionate de ei, iar cand m-am intors in mansarda am citit un pic dintr-o carte a Sf. Paisie Aghioritul legata de misionarismul sau in zonele Greciei locuite de musulmani, ce ori ajungeau sa il creada mare vrajitor, ori se converteau. Cred ca acesta a fost primul meu contact serios cu invatatura Sf. Paisie.

Pe la ora 11 seara se tinea o priveghere, timp de 2 ore, dar nu am reusit sa mai cobor, am ramas in pat si am dormit. In schimb, mi-am promis ca voi veni din timp la Liturghia de dimineata. Astfel ca la startul Liturghiei eram jos , in primul rand , cum s-ar spune. Eram putini oameni in frumosul intuneric al bisericii, dar treptat s-a umplut, iar apoi soarele a luminat incaperea. Finalul ne-a prins pe toti asteptand la rand pentru a ne inchina icoanelor. Dupa ce ne- am inchinat, am trecut pe la parintele Stefan pentru a fi miruiti. Acum pauza, pentru o mica povestire.

Padre ne-a tot spus despre parintele Stefan, despre faptul ca el este mai dificil si scortos, dar noi nu am prea bagat la cap acest lucru, caci ce treaba aveam noi cu el. Cand am sosit, ne-am prezentat la parinte, si intr-adevar, a fost mai expeditiv si mai imperios, dar nu intr-un sens arogant. Cum as putea sa explic pentru a fi corect in exprimare? Ca un doctor – sef de sectie ce este plin pana peste cap de probleme de la spital si are o gramada de treburi, iar cineva vine si ii spune ca au venit 10 studenti sa vada si ei ce este pe sectie. Eu ma imbracasem in acea zi cu o ie romaneasca, considerand ca daca suntem la manastirea romaneasca 2 zile la rand, este pacat sa nu fiu si eu in ton cu locul. Si cum asteptam noi la coada sa ne miruim, era cam cald, asa ca imi dadusem jos geaca de mine, iar apoi m-am inchinat tinand geaca in mana. Cand ajung la el, mi-a atras dur atentia, “pai cum sa stai cu geaca in mana si sa te inchini, ce esti la piata. Lasa geaca si du-te si inchina-te”. Apoi am dat sa ma intorc, s-a facut un mic tambalau, in fine. In continuare, s-a luat de ia mea, spunand ca degeaba o port, ca nu stiu sa o port cum trebuie si ca nici nu as merita-o. Poate nu sunt cuvintele exacte, dar asta am simtit ca s-a transmis. Nu mai tin minte daca mi-a tras si o palma peste ceafa cand am plecat, dar parca asa a fost. Probabil memoria mea a incercat sa uite acest episod. Singura consolare ar fi ca mare parte din pelerini erau admonestati de Parintele Stefan, nu prea ne-a iertat. Si avea de ce, sa fim sinceri.

Dupa mustrarea parintelui Stefan, m-am simtit cam prost. Pe de o parte eram revoltat, pe de o parte trist, caci stiam ca avea dreptate, iar in total eram oarecum deznadejduit, ca si cum mi se dusese tot avantul prins la Muntele Athos. Analizand retrospectiv, ce s-a intamplat atunci? Pai in primul rand, egoul mi-a fost putin coborat, lucru crucial in orice incercare de apropiere de Imparatia lui Dumnezeu, conform teologiei crestin-ortodoxe, aspect ce se leaga de smerenie, de ascultare fata de superiori, dar si de iertare, alt lucru esential. Intotdeauna este bine sa ai pe cienva care sa te aduca cu picioarele pe pamant, sa iti aminteasca cine esti. Si Parintele Stefan cam asta facea, ne scotea din norii in care ne urcam singuri si ne facea sa realizam ca lupta este permanenta. Simplul fapt ca ne plimbam pe la Athos 4 zile nu ne face mai indumnezeiti.

Alti pelerini au fost si ei admonestati de parinte, dupa cum descrie tatal meu intr-una din amintirile lui : Un tânăr roman care venise cu un alt grup, s-a îndreptat smerit spre icoana Fecioarei Maria indemnat de cei din cei din grupul lui, insa a pupat icoana cum nu trebuia, provacand indignarea parintelui Stefan care a spus: „se pupa mana sau picioarele nu și fruntea”. Aici as adauga eu ca sigur i-a dat si palma peste ceafa, dar Tata nu a mai amintit si acest lucru.

Desi noi eram printre primii, nu am mai prins loc la masa, iar micul dejun l-am luat in curte, gustand zacusca pe paine si alte mizilicuri. Mai frugal, mai simplu, cumva ciudat dupa 2 zile de ospat athonit. Dar ziua avea sa continue grandios din punct de vedere al ospatului.

Un tur al chiliilor din Schitul Lacu

Padre avea in plan sa ne duca la o mica chilie ce se afla mai sus de Chilia Buna Vestire, iar apoi sa coboram in vale si sa dam o tura pe la mai multi calugari ce ii stia si la care dorea sa ne duca si pe noi.

Prima oprire a durat ceva, aici apucand sa gustam niste rachiu si alte bunatati oferite de calugari, asta dupa ce ne-am inchinat icoanelor si Sfintelor Moaste din bisericuta. Cat am stat si am savurat tratatia specifica ce o primesc pelerinii la Muntele Athos, am discutat despre tot felul de lucruri, unele mai lumesti, altele mai duhovnicesti. Si cum sa nu discute barbatii si niste politica. S-or fi discutat mai multe, dar extrag ceva ce poate fi relevant. V-am mai spus de Parintele Paisie, faimosul duhovnic al grecilor. El a profetit ca Constantinopole va reveni grecilor, iar turcii vor fi infranti de rusi si altii, iar caderea se va datora trufiei lor, iar la Sfanta Sofia se va auzi iarasi Sfanta Liturghie. Calugarul cu care stateam de vorba ne-a reamintit acest lucru, dar atunci parea foarte departe. Luna trecuta, conflictul dintre Turcia si Rusia din teritoriul sirian si nenumaratele actiuni militare si politice in care s-a avantat in ultima vreme regimul de la Ankara, fac ca orice lucru sa fie posibil. Dar Parintele Paisie a mai zis ceva. Trebuie si credinta din partea poporului grec. Caci de aceea au luat turcii jumatate de Cipru, pentru ca grecii nu mai sunt un popor credincios, si vor recapata Ciprul de Nord atunci cand il vor merita. Ambiguu, intr-adevar, dar atata timp cat nu sunt grec si nici turc, sunt curios ce se va intampla.

Apoi am plecat si am luat-o la vale, iar undeva pe parcurs ne-am despartit de pelerinul anginos, care a ales sa se intoarca la Chilia principala. Avand in vedere diferentele de nivel ce urmau a fi parcurse, nesemnificative pentru un om sanatos, pentru el, un anginos cronic, situatia era diferita. Asa ca a zis mai bine sa nu se mai chinuie cu opritul la fiecare 2 pasi, pentru ca cine stie, Doamne fereste, si a decis sa se intoarca din drum. Eu am incercat sa vad traseul, pana unde coboram, cam care va fi diferenta de nivel inainte sa se intoarca, dar pana la urma nu l-am mai gasit, deja se intorsese.

Coborand in vale, am ajuns la un alt palc de chilii, iar la una dintre ele am stat destul de mult, aici intalnindu-ne si cu alti pelerini. Iarasi am gustat niste rachiu, am mancat nisfre fructe eco bio natural friendly vegan de la bunul calugar ce ne-a servit si care ne-a spus cuvinte frumoase. Pe aici se afla si o biserica din piatra destul de maricica. Un pic mai jos, am dat de osuarul Schitului, locul unde erau adunate oasele tuturor parintilor ce au vietuit aici. Dupa cativa ani, ei sunt dezhumati, iar oasele stranse in acest loc. Traditia aceasta este cam prin tot Muntele. Am intrat toti in incapere, iar Padre a tinut o mica slujba pentru ei, o rugaciune pentru cei adormiti mai exact. Merita remarcat ca stand in acel loc inconjurat de oasele acelor oameni ce au dus o viata sfanta nu te simti deloc stresat, speriat sau altfel. Ci chiar intelegi ca acesti oameni sunt intr-un loc bun, linistit, ce si l-au castigat prin rugaciune si fapte. Pe un craniu al unui calugar de la Prodromu scrie: Am fost si eu ca tine. Vei fi si tu ca mine.

Trecem si paraul din vale si vizitam inca 2 chilii. O chilie a unui parinte ce se pare ca locuia cam singur si nu prea primea oaspeti, dar a binevoit sa ne primeasca caci il cunoastea pe preotul nostru, si ne-a oferit cateva cuvinte frumoase. Mi-a placut mult aici la el, cum era amenajata casa, cum icoanele erau puse toate frumos la locul lor si am inteles ca multi greci au in casele lor mici altare, paraclise. Practic un coltisor din casa in care sunt adunate icoanele si alte lucruri cu folos duhovnicesc, ce este folosit zilnic pentru rugaciune.

Ultima chilie pe care o deranjam era mai pe activitate. Aici se producea tamaie ce urma sa fie vanduta, si am apucat sa vedem un pic din procesul manufacturarii, iar apoi am cumparat alte suveniruri pentru cei de acasa. Aici a fost ultimul loc in care am gustat iarasi rachiu sau visinata, dupa gust, cafea, rahat si fructe. Preotul nostru era foarte atasat de aceasta mica chilie, marturisind ca aici a slujit una din cele mai frumoase liturghii din viata sa, cu ocazia Adormirii Maicii Domnului in urma cu cativa ani. Importanta sarbatorii, locul mic, intim si cu putini oameni creasera o atmosfera de basm, povestea el.

Obiceiul servirii pelerinilor ce zabovesc la chilii cu de toate (rachiu, cafea, rahat, fructe) este unul vechi si face parte dintr-o lunga traditie de ospitalitate, ce mie imi place, fiind obisnuit de mic ca atunci cand aveam musafiri sa pun pe masa ce aveam in casa. Poti sa ai mai mult, mai putin, important este sa servesti pe cei ce iti trec pragul.

La cei din Orientul Mijlociu, importanta musafirului este chiar mai ridicata decat ce am povestit eu acum, dar principiul este ca musafirul este Dumnezeu incognito, ce iti trece pragul. In general, ar fi bine sa primesti oameni la fel cum ti-ai dori tu sa fii primit de alti. Dar chiar daca pare ca am baut 3 paharele (20ml) de rachiu de-a lungul a mai multe ore in timp ce am vizitat chiliile de la Schitul Lacu, nu a fost vorba niciun moment despre a ne imbata sau ameti, ci despre a ne incalzi inimile. Tot timpul, atmosfera a fost de comuniune, de caldura si bucurie sufleteasca.


Sus la Chilia Buna Vestire, pelerinul anginos ne astepta nerabdator pentru a ne misca mai departe. Dupa cum va asteptati, nu rezolvasem inca problema transportului la Schitul Prodromu. Ar fi fost un drum de mers pe jos, de cateva ore, dar durata varia in functie de interlocutor, intre 2-3h si 6h. S-a discutat si inainte de plecarea spre Chilii, daca sa mergem pe acest drum si sa nu mai urcam la Buna Vestire si sa o luam la vale spre Prodromu, dar avand in vedere pelerinul anginos, nu era cel mai oportun sa riscam un drum necunoscut. Asa ca am tot dat telefoane si am asteptat sa sa elibereze un microbuz ce avea sa ne duca la Prodromu. Dupa multa asteptare, a venit un microbuz. Si daca nu ma insel, a venit chiar Iurie, cel ce ne lasase cu buza umflata in urma cu o zi. Dar noi nu ne-am invatat lectia si am vorbit cu el si pentru a 2a zi maine, sa vina sa ne ia de la Prodromu si sa ne lase in Dafni, pentru a pleca cu feribotul. El a zis ca da, ca va veni, dar sa vada. Este evident ce s-a intamplat pana urma, dar va povestesc mai incolo, in urmatorul articol.

Comments

comments

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

3 comments