Am decolat din Dubai cu 2 sandwichuri, 2 sticle de apă si 7 kg de bagaj în zborul nostru de 20 de euro cu Cebu Pacific către Manila, capitala Filipinelor.
7 ore de zbor care au trecut imediat. Ne-am culcat așa de repede încât nici macar nu am avut timp să gust din sandwich-ul meu, că deja se anunța aterizarea. Într-un fel era și normal să dormim așa dupa ziua aceea torida in care am vizitat Dubai-ul.
Este deja a 3-a zi a excursiei noastre în Asia. Am decolat seara la ora 23:30 de pe Dubai International Airport (DXB) si iată ca este deja ora 11:00 (dupa fusul lor orar) si planam deasupra Manilei.
Articole Filipine
- Supravietuind Manilei, Filipine. Partea 1. Singurul oras in care nu m-as mai intoarce niciodata.
- Drumul Manila – Banaue, introducere în povestea teraselor de orez din muntii Ifugao, Filipine, a 8-a minune a lumii
- Despre Banaue și cultura oamenilor din cordiliera filipineză
- Batad, Filipine – Satucul izolat la care visam
- Bontoc si legenda vanatorilor de capete. Drumul spre Sagada. Filipine.
- Sagada și sicriele suspendate din munții Cordilierei Filipineze
- Baguio si drumul inapoi spre Manila
- Manila, Filipine. Partea 2. Până la urmă vizităm ceva?
Ganduri negre
Avionul incepe sa aterizeze incet și noi incepem sa simțim emoțiile calatoriei. Ne dam seama ca am ajuns iar la capătul lumii, la mii de kilometrii de casa, intr-o lume total necunoscută. Nu ne asteptă nimeni aici. Ai noștri știu doar ca suntem undeva departe, doar noi doi, doi puști de 23 ani.
Am plecat în această călătorie, singuri, fara sa ne oblige nimeni, cu banii stranși de noi din bursa Erasmus. Am decis așa intr-o zi sa plecăm departe și sa luam niște stagii SCOPE/SCORE în Indonezia. Și ca înainte să ajungem acolo, să mai colindam 11 zile în 3 țari din Asia de Sud-Est . „De ce?” Pai si noi ne întrebam în aceste momente în care aterizam, acest lucru. „De ce?”. O consideram o decizie nebună de moment, dar acum, după ce această excursie s-a incheiat nu pot decât sa spun că așa ne-a fost scris.
Revenind la aterizare, stau în acest moment cuprinsă de adrenalina și mă uit pe geam. Încep să se vadă încet zgarie-norii metropolei Manila. Iar apoi, mahalalele din tabla groaznic de sărace din jurul aeroportului. Cerul este înnorat, iar atmosfera imbibata de umezeala înconjoară priveliștea.
Eu, ca stare generală, odata plecată, nu prea mai am momente de dubiu în care sa mă întreb de ce am plecat undeva. Pentru mine deciziile sunt deja de mult luate atunci când ajung, Nu mai are rost sa reflect la asta, mă setez direct în modul actiune, un fel de „fight or flight” și sunt gata să vad ce poate oferi momentul.
Mă mir putin să-l vad pe Traian emoționat. Cred că de asta ne potrivim noi atat de bine, pentru ca niciodată nu am mai plâns amandoi în același timp, de la excursia din Egipt. Am plâns doar pe rând, fiecare avand-ul pe celalalt ca suport in momentele dificile. Dar asa e când călătorești, nu e totul doar lapte și miere. Și poate că ar fi plictisitor altfel. Călătoritul e un roller-coster, drumuri grele si momente dificile și apoi momentul acela dulce suprem când vezi niște lucruri superbe și iți dai seama ca merită tot. Și sunt sigura că și voi imi puteți confirma același lucru.
Romanii sunt peste tot
Odata coborați din avion însă, sentimentele negre au disparut, și și-a facut simțită prezența adrenalina, eram gata sa luam orice in piept, eram gata de aventură, gata să descoperim un oraș nou.
Ne reîntâlnim cu conaționalii noștri despre care am povestit in primul articol despre Dubai si ne îndreptăm spre zona de imigrare.
Între timp aflam lucruri noi despre ei. Sunt un cuplu foarte tare, au calatorit mult și sunt puțin mai mari ca noi. El are pașaportul asa de plin încat are emotii că o sa aiba probleme cu faptul că nu o sa mai aibă unde să-i pună o noua stampilă. Aflăm ca în trecut a participat la Mongolia Rally, o cursă foarte tare al carei concept este că trebuie să ajungi cu o mașină ieftina din Europa până în Ulan Bator, Mongolia și trebuie să strangi bani pentru caritate. Mai mult aflăm că o cunoaște și pe o colegă de a noastra din facultate! V-am mai spus, lumea e tare mică.
Ei vor sta 2 săptămâni prin Filipine, dar pleacă spre insule. Ne povestesc că e mai greu acum când ai munca să-ti iei un concediu mai lung și să le și sincronizezi pe deasupra. Vom trece și noi la această viață începând de anul viitor, asa ca ne bucurăm că putem avea partea de această ultimă vacantă.
După ce discutăm un pic ne propunem într-un mod total abstract, nu stiu ce a fost in capul nostru, să ne revedem în 2 ore la Muzeul National din Manila. La muzeul asta noi vom ajunge abia peste 6 zile. Inițial ideea era sa împărțim un taxi, dar noi aveam o problema majoră de rezolvat, asa ca într-un final a trebuit sa ne desparțim.
Deplasarea între terminalele aeroportului din Manila
Problema noastră pleca de la zborul nostru spre Singapore, urmand sa decolam în 7 zile din Manila la bordul unui avion al companiei asiatice JetStar.
O să vedeți că multe companii din Asia au clauze abstracte, diferite de cele din Europa, așa ca mă repet, atunci când cumpărați un bilet de avion, citiți cu atenție tot ce vă trimit ei odată cu biletul.
Noi trebuia să mergem la sediul lor din terminalul 1 al aeroportului și să validăm cardul original cu care cumpărasem biletele online. Programul lor era doar între orele 11:00-14:00. Deci doar în acea zi puteam face asta pentru că la plecare zborul era dimineață la ora 10:00, înainte de programul lor. Ei bine, cat putea sa dureze? Inițial le-am spus să ne astepte 10 minute sa rezolvăm si noi problema asta. Dar am aflat, după multe întrebări si mult dat din umeri, ca terminalul 1 nu este deloc lângă terminalul 3 unde aterizasem noi cu Cebu Pacific.
Astfel încet, încet, începeam sa ne lovim de nebunia din Manila. Terminalul 1 era la o distanță necunoscută de terminalul 3. Aveam ca opțiuni autobuzul sau taxiul. Bineînteles că în orgoliul nostru, prostesc ,cum aveam să ne dăm seama mai tîrziu, am decis că nu vom lua în nici un caz taxiul. Asteptăm un autobuz destul de mult timp, iar dupa 30 minute ne urcăm si dupa alte 15 minute pleacă. Iar apoi peste 1h de la plecare cred ca ajungeam în celelalt terminal. Dar nu neapărat din cauza distanței mari, ci datorită traficului infernal.
Ca idee, stația de autobuz este chiar la ieșirea din terminal. Iar taxiul este cea mai bună idee în Manila. Pretul este foarte bun, iar aerul condiționat este de neprețuit.
Traficul
Sa nu credeti ca suntem noi mofturosi, ca am venit cu pretenții, ca nu stiam la ce să ne așteptăm. Dar haos mai mare ca în Manila nu am văzut apoi în nici o altă tara din Asia de Sud-Est, de la Indonezia la Cambodgia. Strazi pline ochi de nebuni ce conduc de la Jeepney-uri, la masini scumpe, tuc-tucuri si pedicaburi, iar in centrul vechi chiar calești. Este absolut oribil. Nivelul de poluare in trafic este atat de mare incat scrie peste tot cancer pulmonar. Claxoanele, zgomotul si starea de înapoiere în timp și spațiu este atat de mare, incat e un fel de lupta pe viata si pe moare să ajungi undeva. O lupta de supravietuire. Dar despre asta o să vă povestesc mai tarziu în alt doilea articol, despre cum ne-am luat țeapă cu pedicabul. Noi care chiar nu punem botul la chestii de genul.
Greșeala noastra majora a fost ca ne-am ambiționat sa nu luam taxiul. E posibil ca din spatele unui taxi cu aer condiționat, să nu vezi priveliștea asta asa cum am vazut-o noi, si poate că e mai bine, dar nu pot spune însă că este și realitatea vietii filipinezilor de rand. Dar dacă mă întrebi acum, cred că și noi am fi vrut sa renunțam la această traire prea reală.
Lucru extraordinar în Filipine este ca toată lumea vorbește engleză, o adevarată moștenire dupa ocupația americană. În ciuda acestui fapt, când am ajuns la terminalul bun, nimeni nu voia sa ne ajute la aeroport cu informații despre sediul celor de la JetStar. Nu se intra in aeroport fara bilet de avion, iar oamenii nu întelegeau ce vrem. Haos. Dar bine ca suntem ambitiosi si perseverenti, mie una imi placandu-mi provocările. Am ajuns și am validat cardul într-un final, ne-am bucurat de stampila rosie JetStar pe bilet.
Am schimbat și niște bani. Mai avusesem cațiva schimbați in Dubai chiar la o casieriță filipineză care era tare fericită că mergem la ea în țară. Apoi pentru că nu ne invatasem suficient minte cu traficul, am plecat să căutam, singuri, să ne descurcăm, cum o facem peste tot, și să luăm noi autobuzul pe care il iau localnicii spre oraș de la aeroport. Localnicii fără bani de taxi și de pedicab.
Am ieșit din aeroport și am ajuns pe un fel de șosea, unde ne-am pus alaturi de cativa localnici să asteptam autobuzul care ducea la cea mai apropiată statie de metrou. Așa înțelesesem și noi de la info center. EDSA pe linia verde. Am stat acolo înghesuiți în autobuz cu bagajele noastre, uitandu-ne la localnici si ei la noi. Am stat ca proștii în trafic înca 45 de minute până am ajuns in stația aceea , cand cineva ne-a zis sa coboram undeva așa în mijlocul străzii. Am coborât, ce să facem?
Care, unde? Nici o statie de metrou. Trafic oribil, zgomot, oameni traiand intr-un oras groaznic de urât. Urât, urât, urât. Îmi pare rau dar nu mă pot abtine, Jeg, mult jeg, multă multă saracie. Mahalale dupa mahalale, cu copii in curul gol, murdari în stradă. ”Mahalale sordide, pline de cocioabe din tablă și carton ondulat.” Și dupa, zgarie nori imensi aruncati ca boabele in mijlocul sărăciei generale.
Diferențele dintre sărăcie si bogăție sunt sfâșietoare.
Mi-a fost jena să vin eu acolo cu ditamai aparatul și să fac poze acestor oameni în mediul dificil în care iși duc traiul. E jenant și cum pozele pe care le gasesc pe Google sunt doar cu zgarie-nori stralucitori, cand plimbându-mă pe strazi, din nou la picior, vedeam la intrarea in blocurile astea oameni leșinați pe jos, cutii de carton în care se locuia, la absolut tot pasul. Oamenii ăia care au acces în acești zgârie nori dau zi de zi cu ochii de restul de 90% al populației crunt lovite de săracoe. Traiesc într-o bula. Ca turiștii de la hoteluri si hostel-uri care stau la piscină pe varful cladirilor, dar în rest doar coboră din bloc si se urcă in taxi.
Problema aici este că apoi când cobori chiar și în zonele turistice dai de mulți oameni care nu neaparat cerșesc, pentru ca nu am vazut pe nimeni să-mi ceară ceva, si doar iși duc traiul mizer. Ei te privesc cumva lung, tu pe ei neputincios. Si nu poti să ignori asta.
Centrul vechi, nu e centrul vechi, e plin de oameni care fac focul la butoaie să gatească si dorm pe jos. Nu e spațiu unde sa mergi pe stradă si să nu vezi sărcia. Sunt și mulți oameni plecați de la tară cu visul capitalei și a unei vieți mai bune, dar raman înțepeniți într-un coșmar.
Mizerie
Dupa ce am coborât din autobuz, am continuat ne încăpătânam sa mergem mai departe pe jos, cu mijloacele de transport în comun. Găsim pana la urma niste scări jegoase care urca spre metroul supraetajat. „Ce ne-a trebuit noua sa venim la capatul lumii? ” Doar asta avem în cap. Urc scările si mă gandesc doar la tetanos, dizenterie si alte enterocolite, holera, dengue, malarie si toate cele pe care atunci când le studiez din cărți ma încântă. Mizeria asta în schimb mă terifiază. Nu va imaginati ca sunt eu nebună. Dorm in corturi, fac backpaking, dorm in hosteluri nasoale, mănânc orice, de la orice street food, dovadă toate enterocolitele de care am avut parte în aceasta excursie. Eu nu fac nazuri. Dar aici nu exista comparatie, este jegul suprem în Manila.
La intrarea in metrou un nene ne verifica bagajele, cu un băț. Asta se întâmplă la fiecare stație. Se fac cozi imense cu oameni care asteaptă la rând să li se verifice bagajele. Risc de terorism. Ajungem să schimbăm metrourile, trecem prin culoare macabre pe deasupra mahalalelor, ne facem cruce și continuăm. Biletele de metrou acumulate până la destinație ajung deja să coste mult. Metroul deja devine cumva scump. Târziu o să ne dam seama ca taxiul este mult mai ieftin, și asta când vom fi deja în drum spre aeroport .
Din fericire, Filipinele nu înseamna Manila. Filipinele sunt o chestie minunata, dar trebuie sa uiți ca exista Manila. Cel mai urât oraș din lume. Așa cum ne-a mărturisit și un prieten filipinez.
Am uitat să vă spun însa unde ne duceam. Mergeam spre autogară de unde pleaca autobuzul spre nordul Insulei Luzon în acea seară. Prima destinatie a noastră fiind orasul Banaue undeva in nordul insulei Luzon, la 8h de Manila. Autobuzul pleca seara, iar noi ne grabeam sa mergem să cumparam biletele. Nu cumpărasem bilete online. Era totul sau nimic, citisem pe net, stiam ca este o companie de autobuze care are curse în acea direcție și stiam cam pe unde e, nu știam însă dacă totul va decurge conform planului nostru care nu lasa loc de greșeală.
Sărăcia
Am citit de curând o carte, ”Inapoi in Ghana” de Taiye Selsi, o carte superbă. O carte mai mult despre viața unei familii și relațiile dintre membri acesteia, decât o carte despre călătorie. Însă am gasit în ea câteva pasaje care au descris exact și ceea ce am vazut eu în sărăcia mizeră de aici din Manila. Aceasta este defapt realitatea pe care o găsești în toate aceste tări de lumea a-3-a unde sărăcia este principală, fie ca suntem in Asia, Africa sau America.
„Mahalale sordite, pline de cocioabe de tabla si carton ondulat. În care traiesc însă copii cu zâmbet larg , cu voiosie de nezdruncinat pe care o poti vedea doar la copii care traiesc in saracie – instinctul de a rade de lume asa cum o vedeau ei, de a gasi lucruri de care să râdă, de a ști unde să caute fericirea. Entuziasmul fată de nimic și toate. Inexplicabil, date fiind conditiile. Amuzamentul pe seama conditiilor.”
„Ca să fii atat de fericit in mediu ăla trebuie sa fii ori orb, ori tâmpit crezuse el, dar se înșelase.”
„Ochii calmi ai unui copil care a trait si a murit oropsit și o stie, deopotriva acceptandu-și si sfidându-și condiția. Nu prin inconstienta ci tocmai prin aceasi nepăsare pe care lumea le-o arătase ei si lui, copii saraci născuți in mizerie. Același dispreț. Ochii ei radeau, ignorând totul – tuberculoza, mizeria, vracii. Uitandu-se la lumea care nu o prețuieste cu o privire ce spunea ca nici ea, la randul ei, nu prețuia aceasta lume. Toate umilințele sărăciei lor, micimea exasperantă a unei existențe ce se desfasura in acel infim colț de lume. ”
„O calma întelegere a felului în care funcționează pierderea în lume, a ce se întâmplă, cui și în ce măsură.Nu s-a simtit ranit niciodată. N-a stat să le pună la scototeală pe toate, nu s-a plâns că a avut o viață tristă, nedreaptă și nu a ridicat pumnii la cer întrebând – de ce. Nu s-a înfuriat niciodată. A analizat simplu lucrurile, de unde a venit, prin ce a trecut, cine e și a conchis că totul se poate uita, totul! I se întâmplă și altcuiva aceleași suferințe neplânse. Asta era unul din avantajele de a fi crescut în sărăcie într-o țară tropicală.”
Înainte sa plecam în Filipine am căutat articole pe internet despre ce să vizităm, ca întodeauna. Am cautat mai întâi articole romanesti, și am gasit doar unul. Un articol în care autorul nu facea decat sa deplângă crunta stare de saracie și înapoierea a oamenilor de aici. Am zis doar că autorul este pretențios și l-am judecat că nu are ce cauta în astfel de țări când pleacă cu astfel de mentalitați și descrie așa lucrurile vazute. Pana la urma credeam eu ca nu era el total pregatit. Dar a fost doar o clasica lectie a vieții și anume că niciodata nu e bine sa judeci pe nimeni. Am trait aceeași senzatie de tristete amărâta, de scârba, fiind printre puținele momente din excursia noastra în Asia in care am simtit nesiguranță și teamă.
Dar revenind la povestea noastra. Ajungem la ultima statie de metrou spre destinația magică a autogării. De acolo aveam eu o harta desenata, dar nu prea bine, gps-ul mergea, dar nu prea bine. Intrebăm, lumea stia, dar nu prea bine unde este aceasta autogară. Ne enervam si cu ajutorul unui pusti tocmim primul nostru tuc-tuc. Problema să nu vă imaginati că este engleza, filipinezi vorbesc super engleza datorita fostei ocupatii americane după cum v-am mai zis. O vorbesc bine chiar si in cel mai izolat sat dupa cum vom vedea in aventura noastra. Dupa 5 lei risipiți pe 5 minute de învârtit pe străzi, ajungem in autogară. Spre norocul nostru mai erau bilete pentru acea seară.
În timpul ce a urmat dupa ce am ajuns, să vezi și să nu crezi, autogara devine treptat raiul europenilor. Aveam sa mergem cu un autobuz plin 90% cu ”oameni albi” spre Banaue.
Între timp, pentru că mai erau totuși 5 ore până când pleca autobuzul, deși nu voiam să ne mai întoarcem în oras, plecăm la o mica plimbare cu un german subțirel de 2 metri, care fusese în același avion cu noi. Ne propunem să mergem să mâncăm câte ceva și poate chiar să ajungem la Intramuros.
În ciuda dorinței noatre de a începe să mâncăm de pe străzi, avem înca mici ezitari, nu arată totul prea bine. Ajungem intr-un final să mâncăm la KFC și 7Eleven. Tipul nu mânca decat in locuri super safe. Noi suntem mai excentrici, dar ne conformăm, până la urma era prima zi in Asia.
Dupa ce mergem pe jos o vreme, avem o revelație ce ne va urmari toata excursia. Începem sa intelegem stilul Asiei de Sud-Est. Doar prostii merg pe jos. Tocmim un nou tuc-tuc și mergem până în centrul vechi dupa ce bagam o cafea pe gât la 7-eleven. Acolo ne cumparăm și o umbrelă pe care nu aveam sa o folosim niciodata, doar acasa in Bucuresti de curând. Mâncăm primele nebunii din strada, niste clatite mici pufose cu ciocolata și supraviețuim. Luam mai multe la pachet pentru ca au fost tare bune.
Deși am încercat să ne plimbam în acea seară prin Intramuros, nu gasim decât niște străzi întunecate și foarte dubioase. Facem repede cale intoarsa și luam tuc-tuc-ul înapoi spre autogară. Acolo eu stau fericita langa singura priza și îmi încarc pe rând telefonul si camera. Cine știe când mai dau peste o alta priză. A doua seara in izolatul satuc Batad, nu aveam să mai avem nici o sursă de electricitate. Dar va povestesc în curând!
Despre ce este de vizitat în Manila va povestesc in urmatorul articol. Pentu că la întoarcere ne-am mai petrecut o zi ”minunată” aici. Partea a doua a experientei noastre din Manila o gasiti aici.
Dacă v-a plăcut articolul, dați-l mai departe și prietenilor și dați un like paginii noastre de facebook!
Aici gasiti alte articole scrise de noi din Filipine!
[…] cum vă povesteam, am terminat articolul despre Manila cu noi îndreptandu-ne spre autogara, cu destinația […]
[…] ce am vazut pana acum. Despre Manila v-am mai povestit intr-un prim articol pe care il gasiti aici Supravietuind Manilei, Filipine. Partea 1. Singurul oras in care nu m-as mai intoarce niciodata. Ne-am intors insa si in ultima zi a excursiei noastre, dupa Banaue, Batad, Bontoc, Sagada si […]