O lună în Malang, Indonezia. 2015

Un aer provincial impanzea aeroportul. De vina erau si imbracamintea oamenilor, dar si atitudinea lor. Un fel de Europa de Est, in comparatie cu Malaezia si Singapore. Nu puteai sa nu remarci mirosul, fiind ceva usor diferit de ce am intalnit pana acum in Asia. Clasicul miros de motorina, ceva umezeala, ceva condiment. Sau poate doar mirosea a pamant. Cam asta imi amintesc din primele clipe dupa iesirea din aeroportul din Surabaya, cel mai mare din Estul Insulei Java, aflat la aproximativ 100 km de Malang, orasul in care aveam sa petrecem urmatoarea luna din stagiul IFMSA.


un articol scurt si intens cu impresiile mele din Asia scris la scurt timp dupa intoarcere.

pagina cu articolele noastre despre calatoria in Asia ce a avut loc in 2015


A fost cu ceva emotii sosirea in Indonezia. Era locul unde urma sa stam 30 zile, si sa ne mai linistim un pic dupa ce avusesem deja parte de o groaza de aventuri. Daca pana acum trecusem prin 4 tari, cea de a 5a urma sa fie casa noastra. Dupa spusele altora, urma sa fie si cea mai spectaculoasa, dar si cea mai saraca. South East Asia at its best!

Malang, al-2lea cel mai mare oras din Estul insulei Java, la randul ei cea mai populata si cea mai dezvoltata din Insulele arhipelagului indonezian, a fost singurul oras in care puteam face stagiul medical de vara impreuna. Andreea fiind pe SCOPE ( Professional Exchange ), iar eu pe SCORE ( Research Exchange ). Pana la urma, ne-a convenit Malang, era un oras mai mic, sau cel putin asa credeam noi, aproape de Bali si cu obiective turistice importante in zona ( Vulcanul Bromo ). Yogjakarta ar fi fost cea mai buna alegere, dar asta nu s-a putut, asa ca ne-am multumit si cu atat.

Sosirea in aeroport si intrarea in tarisoara

Pana sa iesim insa din aeroportul din Surabaya, a trebuit sa ne luam viza indoneziana, care a costat 30 dolari atunci, dar acum regimul vizelor s-a mai liberalizat. Informati-va din surse oficiale! Noi am fost singurii turisti din cursa AirAsia dintre Kuala Lumpur si Surabaya, asa ca la ghereta de unde se vindeau vizele noi eram singurii clienti. Procesul nu a durat mult, dar ofiterul care ne-a pus stampila a intrebat-o pe Andreea ce facem in Indonezia iar raspunsul primit a fost chiar multumitor. Nu aveam de ce sa mintim si sa nu spunem ca mergem la un program de schimb medical. Mai tarziu, am aflat ca un alt student german din cadrul IFMSA s-a dus in SUA cu viza de turist, iar la controlul bagajelor, vamesii americani l-au intrebat ce face cu un stetoscop in bagaj. Vamesii nu au apreciat sinceritatea, asa ca a fost trimis inapoi in Europa cu primul avion. Ar fi trebuit sa isi ia viza de studiu sau de munca. In schimb pe la obiectivele turistice din Bali ne prezentam ca si localnici, caci totusi aveam legitimatii de medici cu poza noastra si numele spitalului indonezian.

Convenisem din timp cu colegii indonezieni ca o masina urma sa ne astepte la aeroport si sa ne duca in Malang. In scurt timp dam de sofer cumva, nici acum nu stiu cum am reusit, printre zecile de soferi care incercau sa ne agate si sa ne duca unde voia sufletelul nostru. Drumul a durat cam o ora, iar in acest timp am avut ocazia sa vedem peisajul. Camp, verdeata, ceva palmieri, pamant rosu, pamant negru, iarasi verdeata. Masini multe, camioane multe, iar din Surabaya pana in Malang nu cred ca am avut vreun segment de drum in care nu fie ceva, adica nu exista sa fie doar camp si atat, peisaj ceva. Zone locuite incontinuu, ori orasele, ori satuce cu fel de fel de casute. A fost amuzant caci atunci cand am ajuns ne-au zis ca nu e platita cursa, evident nu aveam bani indonezieni, iar menajera a trebuit sa plateasca cursa despre care apoi am aflat ca era deja platita. Dar ne-a mai dat un feeling de incurcatura nedorit.

Am avut initial si probleme cu cardul, caci uitasem sa anuntam banca din Romania ca urma sa scoatem bani prin tari de la capatul lumii. Nu avusesem probleme in celelalte tari asiatice.

Casuta “modesta” in care am locuit

In scurt timp am fost lasati in locul unde aveam eu sa locuiesc in urmatoarea luna. Asta insemna o super vila intr-un cartier rezidential, cu bariera la intrare si gardian. Mai precis, o casa de doctor. Ca bancul acela din vremea comunista : “Cum arata casa unui doctor dupa ce a fost jefuita? Ca a unui inginer!“. Iar gazda noastra, un student medicinist si el, nu avea doar o casa, avea 2 case. Casa lui si casa parintilor. Pe langa acest lucru, avea si menajere, avea o masina sport, pe care o folosea cand voia sa faca curse cu alti baieti prin oras, avea un scuter fioros, avea de toate. Avea si talent pana la urma, caci acesta este cel mai important, nu era vreun papleaca. Ambii parinti doctori, se intelege.

Baiatul acesta, Ilham pe numele sau, a fost super simpatic cu noi intotdeauna. Cu noi insemnand, eu, Ali din Maroc, si Nuno din Portugalia. 3 baieti simpatici, ce ne-am inteles foarte bine cu acest baiat de bani gata din Indonezia, dar cu suflet bun caruia ii sunt recunoscator pentru ajutorul oferit in vara anului 2015. Merita sa mentionez cateva din nebuniile lui Ilham. In primul rand, vorbea engleza cu un accent care facea ca orice spunea sa capete un aer categoric, aproape axiomatic. “Why worry, just relax “, “Driving without looking on Instagram is boring”, “You only live once” – asta in timp ce statea cu ochii in telefon si conducea cu viteza prin stradutele oraselului. Mai trebuie mentionat cum ne povestea legenda unei zeite-duh ce vine din mare, care daca esti imbracat in ceva verde cand intri in apa vine si te rapeste. Si nu doar el, cred ca toti indonezienii pe care i-am cunoscut stiu treaba aceasta. Ce mai, Ilham era o adevarata figura si am petrecut clipe frumoase cu el, jucand sah pe marginea soselei sau la masa cu ai lui parintii la cina de ramas bun. Parintii lui chiar ne-au oferit un cadou de ramas bun fiecaruia, eu primind o corabioara draguta din ceva suflat argintiu (oare o fi argint?). Doctori. Cine stie, poate peste zeci de ani, vom putea si noi sa rasplatim ce ni s-a oferit in atatea experiente.

Andreea in schimb a ajuns tot intr-o familie de doctori, dar una putin mai cu picioarele pe pamant. La o fata acasa. Bineinteles ca nu lipsea fantana cu pesti, menajera si mama obsedata de pielea ei alba care o ridica printre cei mai speciali oameni.

Concluzia era una singura. Nu aveai cum sa faci medicina daca nu erai dintr-o familie cu bani, lucru confirmat si de ei apoi.

La cazarea Andreei

Deplasarea in oras

Dar oricat de frumoasa ar fi fost casa lui Ilham, ea era localizata in acest oras indonezian in care daca nu aveai scuter sa te deplasezi nu prea intelegeai nimic. Am incercat eu si Ali sa luam niste biciclete si sa ajungem la Universitate cu ele. Si am ajuns. Asta dupa ce Ali a cazut (nu din vina sa, ci din cauza bicicletei), dupa ce am mers printre tiruri care zici ca functionau cu carbune, nu cu diesel, ne-am chinuit cu circulatul pe partea stanga si ne-a batut soarele in cap. A fost o experienta pe care nu am mai repetat-o. Singura parte buna este ca in timp ce ne chinuiam sa gasim drumul spre Universitate, am gasit un mic cartier traditional, in care nu prea circulau masini deloc, stradutele fiind foarte inguste, cu un mic rau relativ curat pentru standardele indoneziene traversand zona si cu multi copii care se jucau si isi duceau viata in tihna. Nu era cartier de lux cu siguranta, dar era un cartier cu oameni gospodari.

In continuare, problema transportului la spital nu era rezolvata, taxiul fiind totusi destul de scump, mai ales daca urma sa il folosesti in fiecare zi, asa ca a fost necesar sa inventam si sa folosim firma de scutere si transport persoane, GoGoJack. Cea mai tare distractie din vacanta asta. Avem si acum o cana cu logo-ul lor. Ei aveau sediul chiar in cartierul lui Ilham si in fiecare zi trimiteau cate 2 scutere, iar eu si Ali ne cocotam pe ele. Uitasem sa va spun ca eu si Ali eram repartizati aceluiasi proiect de cercetare, pe care dupa ceva timp l-am abandonat la insistentele noastre fiind si noi repartizati undeva in spital, pe sectia de nefrologie, iar apoi pe sectia de boli infectioase.

Andreea pe un taxi scuter in Bali

In schimb, Andreea a fost “norocoasa” oarecum sa poata ajunge cu transportul local pana la spital. Astfel, ea se urca intr-un mini microbuz albastru care o ducea pana in fata spitalului in fiecare dimineata. Cu timpul, am invatat si noi sa folosim aceste microbuze, iar la finalul lunii eram aproximativ experti, putand ajunge si noi acasa la Ilham cu un astfel de mini-microbuz.

Transport public

Despre stagiu

Acum despre activitatea propriu zisa, adica de ce am venit pana aici. Desigur, stagiile SCOPE-SCORE sunt o buna oportunitate de a invata ceva, de a cunoaste oameni noi si interesanti in anumite domenii medicale, dar de asemenea sunt si pentru a cunoaste o alta cultura, o alta tara, alti studenti medicinisti. Cel mai frumos este cand toate aceste lucruri se combina. Cel mai neplacut este cand stai degeaba din punct de vedere profesional. Cate poti totusi sa faci intr-o tara timp de 30 zile stand in acelasi oras? Trebuie totusi sa te duci la stagiu, sa faci ceva, sa inveti ceva si sa-ti iei diploma la final.

Eu in schimb am plecat pe cercetare. Proiectul nostru era unul ciudat, am aflat de el atunci cand am ajuns in tara, despre cum vad strainii halatul alb al doctorilor indonezieni si cum ar trebui sa fie imbracati mai bine doctori indonezieni in acceptiunea strainilor. Desigur, era o frectie. In cursul primei intalniri ne-a fost spus ca trebuie sa mergem sa vorbim cu cei de la scolile englezesti, sa luam legatura cu expati si cate si mai cate. Lucruri de genul toate pe un ton foarte, dar foarte serios. Poate primeam si un Nobel. In mod firesc, nu era fezabil nimic din aceste lucruri, pentru un proiect de 1 luna, pentru niste oameni care doar ce au fost teleportati in Indonezia. Cand i-am intrebat cum ne vom transporta dintr-o parte in alta a orasului, ne-au spus, “pai luati un scuter, sau taxi sau bicicleta daca tot ati venit cu ea acum”. Nimic despre decontarea transportului sau altceva. Cu toate acestea, am completat ceva formulare si chestionare, mai mult cand am avut ocazia sa ajungem in Bali, dar si in Hotelul de top din Malang, dar in rest, Slava Domnului ca ne-am mutat in spital si am apucat sa facem si noi ceva treaba serioasa si sa vedem pacienti si patologii interesante.

Mutatul pe activitatea din spital a fost cu cantec. Am pregatit terenul bine, am vorbit cu toata lumea cum trebuie, am lansat fitilele unde trebuie, cand eu, cand Ali. Se pare ca a functionat, caci tipa care se ocupa de organizarea stagiilor SCORE ne-a dus la tatal ei, mare nefrolog, si de abia atunci am putut sa ajungem si noi prin spital. Am facut cateva paracenteze, am mers la vizita mai multe zile la rand, una peste alta, nu a fost rau. Inspre final, m-am dus impreuna cu Andreea (care era in stagiul viselor ei – boli tropicale/ boli infectioase) pe sectia de Boli Infectioase Pediatrice unde am vazut pacienti cu difterie si alte grozavii, difteria fiind boala aceea care momentan nu exista in Romania, care are un vaccin, numai ca in Indonesia nu toata lumea are acces la el.

Perspectiva Andreei: Eu am mers zilnic la spital, initial pe sectia de adulti Boli Infectioase care erau de cele mai multe ori Boli Tropicale in perspectiva noastra (febra tifoida, malarie, dengue etc.) sau boli rare la noi in tara ( difterie, tetanos, mult HIV cu complicatii la copii etc.). Apoi am reusit sa matransfer pe sectia de Boli Infectioase Pediatrice unde am vrut dintotdeauna sa fiu.

Cateva cuvinte si despre sistemul medical indonezian

Stiti care este partea buna in a calatori si mai ales cu stagiile SCOPE/SCORE ? Ai ocazia sa vezi cum este si la altii, si nu doar cat de frumos este pe Champs d’Elisee sau cat de utile sunt pistele de bicicleta din tarile nordice. Poti vedea cum e viata reala. Viata reala, nu studii randomizate controlate.

Aici in Indonezia, daca nu ai asigurare, si copilul tau moare, se sufoca, are febra 41, scuipa sange, sau pur si simplu si-a taiat mana jucandu-se cu fierastraul automat din curte, cei de la spital iti vor spune candizi ca nu te pot ajuta. Cam atat despre cum este in alte parti. Si cam atat si despre paradisul pe care multi il cauta in aceste tari.

Colegii din proiect

V-am spus despre Ali, colegul si prietenul meu cu care am impartit scutere, taxiuri si alte experiente. Un marocan de minune, un baiat de familie buna, cult si toate cele. M-as duce cu mare placere la nunta lui. Nuno, portughezul simpatic si prietenos. Ivan, neamtul la origine rus, calator prin toate lumea, un tip cu adevarat hardcore, dar modest, fara sa te faca sa te simti prost ca tu nu ai facut ce a facut el. Putini ca el. Constanta, portugheza clasica, exuberanta, dar mai conservatoare decat spanioloaicele, mare calatoare la randul ei, isi astepta prietenul sa-si termine expeditia din Sumatra ca apoi sa calatoreasca impreuna. De altfel cu Constanta ne-am reintalnit in Porto de curand, am facut couchsurfing la ea acasa. Fetele din Vestul Europei, in tonul clasic, liberale, plimbate, cu opinii, fara frica de bau bau. In general, oamenii din acea vara au fost total diferiti de ce am intalnit in primele stagii in tari ca Egipt, Taiwan si Spania. Totusi, cine vine in Indonezia in stagiu cam stie despre ce este vorba, si mai ales stie despre el cateva lucruri. Astfel cam toti eram oameni cu care puteai pleca pe Everest, in sensul ca nu se razgandeau cand ajungeai la statia de autobuz si nu venisera aici doar pentru cotaiala si petreceri.

Cele mai frumoase momente cu ei erau cele in care ne adunam la pranz in cantina spitalului si povesteam fiecare ce am facut, fiecare cu experienta lui in clinica si povestile adiacente, Ivan avand cele mai interesante cazuri, lucrand in Urgente. Astfel am luat si noi contact cu dramatismul unor intamplari in care saracia este sora buna cu mortalitatea, mai ales cea infantila.

Malang – orasul

Mare scofala nu este de facut in Malang. Cred ca in niciun oras din Indonezia nu ai ce face. Aici vii pentru natura. Marele avantaj ar fi ca nu este atat de cald, iar umiditatea nu este prea mare, fiind un oras amplasat oarecum la altitudine. Daca mai pui ca la 20 km de Malang este asezarea numita Batu, unde ai un Zoo senzational, peste ce vezi in multe capitale ale Asiei de Sud Est, iar de acolo te poti da cu parapanta si chiar tremura de frig la apus in luna august, atunci merita sa stai 2 zile in Malang atunci cand vii aici pentru a vizita Bromo. Dar din pacate, fara mijlocul tau de transport sau taxi zilnic, este cam anost.

Altfel, Malangul ofera in apropiere oraselul Batu cu al sau Zoo fabulos si posibilitati de distractii outdoor, Muntele Bromo cu ale sale cratere vulcanice si Kawa Ijen, un vulcan sufluros si spectaculos care este oarecum mai indepartat si cumva in drum spre Bali, deci poti aranja excursia in acesta directie.

Aici eram sus pe Batu, la un ceai cald intr-o mica dugheana.
Gradina Zoo Batu – It’s alive baby…
Fericita ca a vazut in sfarsit un capibara, unul din animalele ei preferate.

Malang, cam la fel ca restul Indoneziei, a fost colonie olandeza. Momentan, indonezienii inca ii stimeaza pe oamenii albi si au un oarecare complex de inferioritate. Mostenierea batava este prezenta prin cateva vile cu specific colonial prin centru, primaria si o biserica crestina. Nu mai tin minte exact daca era catolica sau protestanta, dar cum olandezii sunt protestanti…

Turistic vorbind, ar mai fi de vizitat in jurul Malangului cateva ruine ale unor temple hinduse, dar daca ajungi la Prambanan langa Yogjakarta, nu vei fi prea impresionat de acestea.

Daca ar fi sa ma cazez in Malang, m-as duce la cel mai fitos hotel care este chiar in centru, cu specific hinduso bastinas, cu piscina si note mari pe Booking si Tripadvisor, Hotel Tugu.

Activitatii, evenimente si intamplari in Malang

Am mers la circ in primele seri petrecute acolo. O seara distractiva, iar la circ, ca la circ. Animale, clovni, Nuno al nostru a intrat pe scena si s-a scalambait pe acolo cu clovnul. O seara buna.

Am participat la un fel de spectacol de promovare a culturii hinduso-musulmano-indonesiene oferit de primarie. Dansuri, mancarica (pentru ca ne au vazut straini si astfel mai deosebiti decat restul, ne-au invitat alaturi de oficialitati), cantece, teatru. Am dat mana cu toate personalitatile locale si am facut cunoscut faptul ca suntem aproximativ 10 studenti la medicina din intreaga lume care au venit sa isi desfasoare practica de vara in oraselul lor. Pe Andreea au invitat-o sa fie model la o prezentare de moda, dar a refuzat politicos.

In sala de evenimente

Am avut parte de o seara culturala combinata cu cea de ramas bun in care fiecare a gatit ceva specific de al tarii sale. Noi am facut clasica varza cu carnati care a fost apreciata de public. Carnati nu erau de porc, pentru ca Haram. Am cantat O-Zone Dragostea din tei cum face orice roman cand ajunge la un eveniment de acest tip, moment prielnic pentru ca nemtoaica grupului sa intrebe de ce cantam acest cantec, ea stiind ca este al unei formatii din Republica Moldova. Moment la fel de prielnic pentru mine sa spun ca Republica Moldova si Romania sunt cam aceeasi treaba cu RFG si RDG, dar romanii, acesti vitregiti de soarta dintotdeauna, nu s-au mai unit.

Toti cantand Numa Numa
Fetele in porturi populare – Indonezia/Romania

Am cutreierat piata locala impreuna cu Ivan admirand pasari si tot felul de alte animale pe care localnici la vindeau si am admirat raul din oras care ar putea fi o superbitate, dar asa este doar un alt loc in care copiii saraci se scalda in noroaie si apa poluata pana la saturatie.

Am frecventat mallurile incercand sa gasim cele mai turistice suveniruri pentru parinti si prieteni, dar si un troller pentru calatoria de intoarcere in care sa incapa ce vom mai fi cumparat.

Ne-am testat papilele gustative incercand toate nebuniile pe care le puteam gasi pe strada, dar si prin restaurante. Ne-am obisnuit incet incet cu mancarea picanta careia i-am dus dorul la intoarcerea in Romania.

Am vizitat Vulcanul Bromo si ne-am facut poze pe marginea craterului dupa ce am inghetat asteptand rasaritul. Zona este frumoasa si isi merita renumele, nenumarate conuri vulcanice asteptand sa fie vizitate si explorate de vesticii exploratori.

Am vizitat o insula draguta si izolata, Sempu, ce are un fel de laguna si o plaja izolata. Aici am petrecut o seara superba alaturi de colegi, dormind la cort si gatind in jurul focului de tabara. Vom scrie si despre ea candva.


Andreea s-a chinuit in fiecare zi ascultand chemarea la slujba a imamilor, ea locuind fix langa o moschee. Din fericire nu am apucat sa prindem si Ramadanul -cum am facut in Egipt, caci altfel era tragic.

Mi-am permis sa mananc inghetata Magnum la discretie, aici fiind relativ ieftina si am incercat tigarile indoneziene cu cuisoare. Cat de pneumolog sunt, trebuie sa recunosc ca aveau un gust foarte bun. Iar langa tigara desigur ca nu putea lipsi cafeaua indoneziana cu ghimbir.

M-am tuns la o frizerie autentica pana in maduva oaselor, genul de loc cu musama pe jos si scaun de lemn antic in care s-au asezat poate sute de mii de oamenii, platind pe un tuns aproximativ 3 lei, lasand un bacsis gros cum sade bine cuiva cu pielea alba. Tunsul a inclus si un masaj al capului, iar la final am refuzat barbierirea cu lama, din motive care tin de igiena si transmiterea bolilor. Fundalul sonor era asigurat de rugaciunile imamului transmise prin radio.

Am vizitat timp de 6 zile Bali, luandu-ne cateva zile libere (desigur, in limita celor 75% zile obligatorii pentru validarea stagiului ). Drumul a durat 10 ore dus, 10 ore intors, dar consider ca nu merita luat avionul, calatoria fiind pe timp de noapte, iar singurul inconvenient fiind gandaci care locuiau in autocar. Dar nu s-au urcat pe noi, din fericire.

Bali

Am ajuns si la plaja Balekambang, cei din Malang considerand ca ei au plaja. Defapt, plaja este la 1 ora jumatate de oras, dar pentru ei asta inseamna ca au plaja. Asa si Bucurestiul are plaja. Ne-am balacit oleaca, iar apoi am facut poze cu indonezieni care se imbaiau imbracati (pentru ca musulmani). Mai precis, ei au facut poze cu noi, si nu cu noi baieti, ci cu fetele, caci cand altfel sa mai vada si ei o fata in costum de baie. Unul dintre ei chiar s-a pus pe nisip fara sa faca zgomot langa colega din Germania si a incercat sa faca un selfie cu ea. Nu a reusit, ea a inceput sa tipe, iar eu m-am gandit ca o fi vazut vreun sarpe sau paianjen. Mai ca ma speriasem eu mai tare.

Am fost si bolnavi, nu aveai cum sa scapi, cam dupa 1 luna de stat prin Asia tot capeti ceva. Andreea a facut o laringita urata, cumva a trecut doar cu antibiotic dupa mai mult de o saptamana, iar enterocolitele ne-au luat pe amandoi. Combinat cu toaletele care nu au hartie igienica, ci doar furtun cu apa sau galeata cu apa, putem spune ca a fost neplacut sa manageriem problema. Dar am supravietuit.

Final de drum

Am facut multe in Malang, am invatat multe despre noi ca oameni si ce putem indura. Pot spune ca nu mi-a priit prea tare acest mediu plin de masini, smog si saracie. Cateodata simteam ca ma sufoc si voiam doar sa plec, sa ma misc. Poate si faptul ca am stat mult timp intr-un loc a contribuit acestui lucru, poate si faptul ca primele 2 saptamani au fost dificile din punct de vedere al stagiului si inca nu erau lucrurile pe fagasul normal. Cert este ca dupa ce incepeam sa ne miscam si sa ne deplasam, sentimentul de bucurie specific calatoriei revenea. Dar cateodata era pregnant sentimentul de lancezeala, amplificat de atmosfera sufocanta, urletele imamilor la ceas de seara si saracia din jur pe care o simteai si mai puternic avand in vedere ca tu locuiai intr-un palat si aveai servitoare.

Am plecat din Malang cu destinatia Jogjakarta, unde am vizitat orasul si templele din jur, Prambanan si Borobodur, iar apoi am luat avionul pana in Cambodgia. Indonezia ne-a fost casa timp de 30 zile, cu al ei Malang din insula Java, dar episodul se incheiase. Nu pot spune ca pe curand, dar candva voi reveni, mai ales pentru a-l saluta pe Ilham si pe tatal lui.  


Speram ca v-a placut povestirea noastra. Ne puteti da un Like la Pagina de Facebook si un share la articol. De asemenea, va asteptam si pe pagina noastra de Instagram unde postam fotografii si alte povesti.

Spor la calatorit!

elefant.ro
Traian

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.