Jahorina și Bjelašnica au fost cel mai fericit pariu al nostru de început de an. Să descoperim pentru prima dată pârtii din afara țării împreună , într-o zonă cu farmec indiferent de anotimp, într-o atmosferă olimpică pe care ei continua sa o perpetueaze peste tot în stațiuni, a fost ceva ce nu vom uita prea curând, mai ales că acum tocmai ce ne-am delectat cu tot felul de competiții pe zăpadă în cadrul Jocurilor Olimpice de la Milano – Cortina.
Pregătirea vacanței, în general, este cea mai frumoasă parte, asta se știe. Pregătirea unei vacanțe de ski însă, în luna ianuarie, când zăpada încă nu acoperă temeinic pârtiile de pretutindeni, devine mai dificilă și cu un grad de risc. A merge în România la ski nu părea o idee extraordinară, Bansko și Borovets nu excelau nici ele la zăpadă, Austria și Italia însemnau un buget mult mai ridicat și un timp mai îndelungat alocat vacanței față de săptămâna pe care o aveam, timp pe care nu-l aveam în contextul gărzilor de sărbători și al concediului limitat.
Făcând cercetare pe internet am dat de Jahorina și Bjelašnica, locul în care s-au desfășurat o mare parte din probele jocurilor olimpice de iarnă de la Sarajevo, Iugoslavia, în 1984. Aveți aici un documentar despre olimpiada de atunci. Webcamul live arată încă de prin decembrie zăpadă pe pârtiile din această zonă, astfel încât am zis: de ce nu, hai să încercăm.
Am avut parte în final de 4 zile frumoase de ski, împreună, toți trei (noi doi și copilul cel mare). Nu ne-am dat pe pârtii negre, dar unele roșii încercate au părut pârtii negre de pe la noi. La Jahorina am mers trei zile și la Bjelašnica o singură zi. Ne-am bucurat de rămășița atmosferei olimpice din aceste locuri și de un nivel de organizare și civilizație pe pârtie pe care mi le-aș dori și la noi. Aș reveni în aceste stațiuni cu orice altă ocazie.
Drumul și peripețiile noastre spre Bosnia
Dar să vedem cum a fost să ajungem să schiem în Bosnia și care a fost drumul nostru. Din păcate, cumva, în perioada organizării, gândul de a petrece 1-2 zile în Kopaonik, Serbia, începea să-și facă loc în capul nostru, măcar și pentru a experimenta locul în care toți românii din vestul țării vin la ski și care este destul de lăudat. Ni s-ar fi părut cool să schiem în mai multe stațiuni din mai multe țări, să avem ce compara. Din păcate nu ni s-au aliniat toate planetele, dar așa e în vacanță, bine că am știut să ne reorganizăm rapid.
Am plecat frumos pe 4 ianuarie, duminică, de la Constanța, eu cu băiatul cel mare, urmând să o luăm pe Andreea proaspăt ieșită din gardă și să plecăm spre Kopaonik. 9 ore rotund de la București în sudul Serbiei via Craiova, Calafat–Vidin pe podul nou, apoi cu intrare în Serbia pe la Zaječar și continuând în Serbia până în zona montană din sud, de la granița cu Kosovo.
Excursia la acest moment era gândită cu 8 zile și 7 nopți de cazare. 2 în Kopaonik, 4 în Sarajevo și 1 în Belgrad la întoarcere. Adică urma să schiem 2 zile în Kopaonik, 2 în Jahorina, 2 în Bjelašnica. O abordare multilateral dezvoltată a turismului montan din fosta Iugoslavie.
Ajungem în Kopaonik pe la 23:45, ora locală, ei fiind pe ora Europei Centrale. Drumul a fost presărat cu o oprire în Craiova, unde am mâncat la un vietnamez, Pho Chanh, pe Lipscani, în centru, am băgat o cafea la Kune, am scos banii de la ATM în centru și am schimbat euro într-o duminică seară undeva aproape de celebra patiserie Eugenia, din fericire. Traversarea Bulgariei a fost rapidă, oprind pentru motorină (mult mai ieftină față de Serbia, dar și de România) și am luat și un fel de curelușe ce simulează lanțurile de zăpadă. Serbia este aparent mai draconică în ceea ce privește echiparea mașinii pentru iarnă, din ce citisem pe drum. Chiar dacă avem 4×4, nu ne-am riscat.
Cazarea din Kopaonik era un clasic aparthotel pe care am dat 107 euro, 2 nopți. President Kop era complexul. Numele acesta a făcut valuri în acele zile, aparent 5 zile nu a mers apa curentă în complex. Noi am ajuns acolo în seara primei zile. Dimineața, a doua zi, apa tot nu era, așa că nu am așteptat promisiunile tuturor că se va rezolva și am plecat de tot din această stațiune, ce mă făcea să mă gândesc că mai bine eram undeva în gardă în București.
De fapt, de ce am plecat așa cam vârtej de acolo… până la problema apei, încă de cu seara ne-am dat seama că stațiunea unde ne-am luat noi cazarea, un fel de extensie a zonei principale, este o lălăială de hoteluri de-a lungul drumului. Fiind săraci, nu ne-am permis să dăm 150 euro pe noapte la hotelurile din centru, așa că, muritori de rând fiind, ne-am dus unde se merge de obicei, la cam 7-10 minute de condus de pârtie. Acceptasem ideea de parcat în centru, la parcarea mare, și apoi mers la gondole pe jos cu clăpari. Dar ploaia frumoasă ce cădea de câteva zile bune și ceața ce acoperea stațiunea, faptul că 1/3 din pârtii erau deschise, mărturiile românilor de pe grupul de Facebook unde se discutau acerb vânzări de passuri pentru că toți aveau probleme medicale sau pisica se îmbolnăvise dădeau de gândit că treaba e groasă. Puse cap la cap, nu aveam apă la cazare, afară ploua și nu ningea, eram într-un loc cu o atmosferă neprietenoasă, așa că am plecat după ce le-am explicat situația cu lipsa apei, am lăsat doar 50 euro cash pentru o noapte de cazare, neapucând să plătim suma dinainte (șansa noastră) și am plecat.
Atmosfera la plecarea din President Kop era formidabilă, toți plecau, iar cei ce nu plecau cărau bidoane de 5 litri de apă cu care să se spele, să bea apă și ulterior să tragă apa. Deja se făcuse vreo 10:00, căci ne-au ridicat mașina și a durat un pic să o recuperăm, dar măcar nu era furată și dezmembrată. Asta e o altă poveste, dar sincer nu influențează opinia despre stațiune. Vina mea, deși era pusă undeva unde erau și alte mașini, nu bloca, nu obstrua pietoni, nu era vreun semn clar de oprire și de parcare interzisă. Nu sunt mândru, asta e.
Coborâm din munte spre Novi Pazar și găsim un restaurant foarte frumos unde să luăm micul dejun, Stari Zvrk. Aproape ajunși, Andreea își dă seama că nu a luat încărcătoarele din cameră, așa că pleacă mai târziu înapoi singură. Mărturia ei este că sus, în stațiune, a dat de un fel de Titanic, un exod al oamenilor din toate părțile, nervi, noroi, frumos, lipsă de locuri de parcare, oamenii de la hotel care nu mai găseau cheia, triunghiul Bermudelor… la sfârșit însă s-a întors cu încărcătoarele.
Vă recomand, dacă coborâți din Kopaonik spre Novi Pazar, adică invers de cum urcă oamenii în general dinspre România, restaurantul Stari Zvrk, foarte frumos, o atmosferă de cabană alpină cu George Michael în Last Christmas. Ne continuăm aventura fără să ne testăm încă schiurile. Copilul cel mare, supărat, că el de aceea venise, să schieze.
Novi Pazar și Mănăstirea Đurđevi Stupovi
Ziua de azi a fost și ea complicată cumva, pentru că a însemnat mult condus fără să avem un program foarte organizat. Faptul că abia pe la 12:00 am reușit să plecăm de pe lângă Kopaonik, cu toate problemele și micul dejun luat, ne-a încurcat cumva în organizare, ne gândeam dacă avea rost să oprim în Zlatibor, o altă stațiune de ski din Serbia, să încercăm să îl punem pe puști pe schiuri ca să îl înveselim sau să mergem să vizităm măcar ceva orășel sârb interesant, să trecem pe seară pe la Višegrad să vedem podul și în final noaptea să fim la Sarajevo, scopul fiind ca în următoarea zi să schiem cum trebuie.
Când ne-a trântit Traian un „era un vis de-al meu să văd Novi Pazar” și ne-am dat seama că mai mult de 1h nu o să prindem pe pârtie la Zlatibor, cumva ne-am dat seama că zarurile erau aruncate. Era momentul să facem ceva fun în vacanța asta. Ca să înțelegeți, noi apreciem Balcanii și atmosfera din aceste țărișoare, iar de-a lungul timpului ne-am mai învârtit pe aici și am și citit cărți precum „Balcanii” de Micha Glenny, „E un pod pe Drina” de Ivo Andrić, „Generalul armatei moarte” și „Cronici de piatră” de Ismail Kadare, asta doar ca să vă dau niște exemple legate de percepția acestor zone în imaginarul colectiv familial.
Acest orășel, Novi Pazar, un orășel sârbesc teoretic, cu populație bosniacă și musulmană serioasă, este o expresie contemporană a Imperiului Otoman. Un orășel cu un râu, un pod brutalist stilizat în mod oriental, clădiri medievale în centru ce adăpostesc cafenele în care tai fumul cu cuțitul, iar femeile își poartă baticurile ca în Turcia, dar astfel am experimentat primul moment de vacanță și de relaxare turistică.
Ce era cu adevărat șocant prin orășelele acestea mici sârbe pe care le străbăteam era traficul infernal. Nici nu știam dacă o să reușim să intrăm în Novi Pazar, atât de colmatat era. Am zis totuși că o să ocolim coada și dacă nu reușim să intrăm, măcar mergem să vedem o mănăstire foarte veche.
Am vizitat mai întâi mănăstirea Djurdjevi Stupovi, căci așa am reușit să ieșim din coada ce intra în oraș. Mănăstirea este monument UNESCO și datează din secolul XII. Am ajuns aici într-o ceață deplină, de-abia vedeai la 50 m, dar încet-încet ni s-a descoperit mănăstirea și am explorat vechi ruine ce au fost parțial reabilitate și astăzi funcționează, din fericire, ca mănăstire, cu obște mănăstirească.
Am plecat apoi și am parcat foarte aproape de centru, într-o parcare ascunsă și înghesuită. În sfârșit, ne puteam relaxa și vizita ceva. Orașul era așa cum ne-am imaginat, cu o populație predominantă de bosnieci musulmani, orașul putea bine-mersi să fie de undeva din Turcia. Doamnele cu batic erau la ordinea zilei, puteam să gustăm în sfârșit mult așteptatele borek cu iaurt și baclavale, iar clădirile aveau așa un aer de anii ’90, cu bisericile ce alternau cu minaretele moscheilor, așa cum aveam să vedem și în Bosnia de acum înainte. Am simțit cum ne-am întors în timp, în copilărie, când am intrat într-o cafenea și efectiv m-a șocat stratul de fum din aer. În Serbia și Bosnia încă se fumează în restaurante, la greu. Am intrat în altă cafenea aflată într-un vechi han, totul numai lemn, un fel de hambar medieval, fum gros, lume bună cu vârsta de aprox. 35 ani, ziceai că eram într-un club în miezul zilei la 15:00. Când am ajuns la malul râului, peste drum de vechea cetate și lângă podul oriental stilizat sovietic ce este și hotel, puștiul a văzut un patinoar și am zis că aia e, ne dăm. Nu costa nici măcar 10 lei cu tot cu patine închiriate. Ne-am pus cele mai răpciugoase patine și ne-am distrat 20 min pe gheață. Nu ne prea înțelegeam cu nimeni. Cred că mi-au zis că trebuie să aștept și nu pot intra la tura care era atunci, dar văzându-ne confuzi, ne-a lăsat, dându-și seama că nu are cu cine vorbi.
Nu am vizitat multe obiective în oraș, dar am văzut atmosfera și centrul și am simțit și noi că vizităm ceva. Am descoperit un articol despre Novi Pazar scris de Ovidiu Oprea pe al său blog de călătorie, ce a apucat să exploreze mai bine locul.
Am plecat către noi ore de condus, cumva împăcați. Drumul a fost drăguț înspre Bosnia, străbătând zone frumoase, înzăpezite. Cu aprox. 30 min înainte de intrarea în Bosnia am oprit la un restaurant aflat pe malul unui baraj. Aici ne-am relaxat, am mâncat bine și am încercat alte specialități locale, cafeluțe și clătite cu miere. Partea bună în acest tip de turism în care mergi pe drumuri naționale este că descoperi tot felul de obiective (turistice, dar și cârciumi pretabile unui road trip).
Când am trecut granița în Bosnia, eu, Andreea, m-am urzicat un pic, căci mi-a cerut permisul de conducere la graniță, pe lângă toate celelalte acte și a trebuit să îl scot de undeva din adâncurile peșterii numite portbagaj (aparent eu credeam că au făcut-o doar pentru că sunt de sex feminin deși apoi am văzut că au cerut și la întoarcere, când nu mai conduceam eu) și am fost apoi avertizați de grănicer despre cât de prost este drumul de acolo spre Sarajevo. A fost un lucru care însă nu s-a adeverit, drumul a fost unul foarte decent. Știam totuși în ce colț al Europei suntem.
Am început să conducem încet, încet, pe zăpadă și noapte. Trebuie să menționăm de la început că noi am prins acel val de ninsori care a ajuns și în România la inceput de ianuarie , la întoarcerea noastră, efectiv am călătorit cu el de la locul în care și-a turnat bogăția, în mijlocul Balcanilor, și până la noi. 70% din timp am condus pe drumuri înzăpezite și inclusiv la întoarcere am avut câteva sute de km de autostradă înzăpezită. Cred că a fost cel mai dificil drum lung pe care l-am avut noi doi de condus. Dusterul a fost top, cum ne așteptam.
Višegrad și Podul de pe Drina
Am ajuns seara la Podul de pe Drina. Exact precum pe coperta cărții pe care am luat-o cu noi, podul se prezenta înzăpezit, cu un râu involburat și totuși lat, ce îi spăla cu repeziciunea pilonii. Ne-am plimbat până la mijlocul podului, așa-numita Kapia, o zonă unde constructorii otomani au amenajat băncuțe, iar vara se stătea pe fotolii, în timp ce cetățenii Imperiului Otoman sorbeau o cafeluță.
„Bineînțeles că vremea de iarnă n-o punem la socoteală, fiindcă la vreme de iarnă nu trece peste pod decât cine e silit de nevoi și încă și acela își lungește pasul și-și încovoaie grumazul sub tăișul vântului rece care bate necontenit de-a lungul râului. Atunci, nici vorbă că nu poposește nimeni pe terasele descoperite ale „kapiei”. Dar în oricare alt anotimp al anului, „kapia” e o adevărată binecuvântare și pentru cei mari și pentru cei mici. Atunci oricare locuitor al Vișegradului poate, la orice oră din zi sau din noapte, să se ducă pe „kapia” și să se așeze pe sofa sau pe lângă ea, fie că ar avea treabă acolo, fie doar așa, ca să mai schimbe o vorbă cu prietenii. Ieșită în afară și ridicată cam cu cincisprezece metri peste râul verde și gălăgios, sofaua asta de piatră pare că plutește în gol, deasupra apei, cu zarea mărginită din trei părți de culmile întunecate, cu bolta cerului, cu norii și cu stelele deasupra ei, și cu o priveliște deschisă de-a lungul râului, ca un amfiteatru îngust având în spate munții albaștri.”
Altfel, Višegrad a dezvoltat după războaiele din anii ’90 un centru turistic despre care unii ar spune că este artificial, Andrićgrad, un fel de orășel istoric ridicat în memoria lui Ivo Andrić și a istoriei medievale. Nu am apucat să intrăm și acolo, oprirea noastră aici pe seară fiind una fulgerătoare. La întoarcere, tot pe aici am trecut, am băut o cafea într-un restaurant clasic pe marginea drumului, cu vedere la pod, și ne-am văzut de drum. Probabil că vara aici atmosfera este mult mai relaxantă, iar o călătorie cu motocicleta spre Sarajevo de-a lungul Drinei face toți banii.
Căci, odată ce am trecut de Višegrad, ne-am dat seama că am intrat pe un drum epic. În lumina lunii am putut descoperi, conducând, un drum ce șerpuiește prin niște văi spectaculoase. Nu am multe regrete din călătorii, una o țin aproape de suflet că am văzut orașul Porto doar pe ploaie și a doua ar fi fost că am condus pe drumul ăsta doar în întuneric. La întoarcere însă am ales să venim tot pe aici, în loc să mergem spre Belgrad, și am putut să îl vedem în marea lui splendoare, acompaniați de o ninsoare ce ne-a făcut dificil întregul drum spre casă. Probabil că vara este și mai spectaculos.
Sarajevo și istoria
La Sarajevo am mai fost în urmă cu 7 ani. Prima călătorie cu prima noastră mașină nouă, un frumos Logan MCV Stepway cu care ne-am dus la Ljubljana, unde Andreea participa la ESPID in 2019. La acel moment am scris și un articol despre întreaga călătorie.
Sarajevo este un oraș în care te poți întoarce oricând și în care te simți familiar, inevitabil. Începând cu memeuri despre cum se servește cafeluța în zona Balcanilor, cu țigara și chibrit incluse, Sarajevo este pe bună dreptate cel mai important oraș aflat pe falia dintre est și vest, creștin și musulman. Gândiți-vă doar la asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand în 1914 de către Gavrilo Princip, la asediul orașului între ’92 și ’95 timp de 3 ani. Dar orașul a avut și zile fericite, iar Olimpiada de Iarnă de la Sarajevo din 1984, când Iugoslavia își trăia ultimele momente de glorie, rămâne un simbol pentru cetățenii de pe aceste meleaguri, indiferent dacă astăzi ei sunt rezidenți în Republica Srpska sau Bosnia și Herțegovina. Și o să vorbim un pic despre acest aspect, căci nu este atât de familiar tuturor.
Bosnia și Herțegovina este o entitate statală formată din 2 entități (Bosnia și Herțegovina de o parte și Republica Srpska de cealaltă, conform acordului de la Dayton din 1995, când Bill Clinton – un Trump al vremurilor – a oprit războiul).
Da, când intri în Bosnia dinspre Serbia vei intra foarte probabil în Republica Srpska și nu vei vedea steaguri cu albastru și galben, ci vei vedea un fel de steaguri ce aduc cu steagul Rusiei. De fapt, e același steag, dar pus invers. Drăguț. Doar nu voiați să fie și aici ca în Kosovo, cu Thank You Bill Clinton.
Oricum, destul de nebună istoria în aceste locuri, dureros de aproape de zilele noastre. E suficient să vedeți câteva documentare scurte pe YouTube despre Asediul asupra Sarajevo sau Masacrul de la Srebrenica, iar apoi câte ceva despre bombardarea Belgradului în ’99, asta ca să notăm câteva din fiecare parte. YouTube este prietenul vostru, la fel și Wikipedia. Impresionant aspect, într-un interviu, povesteau oamenii că înainte de destrămarea Iugoslaviei familiile mixte erau relativ comune. Astăzi, foarte rar vezi bosnieci cu croați sau bosnieci cu sârbi, sau sârbi cu croați.
Pe acest fundal, poți interpreta diferit o vizită în Sarajevo, iar apoi când pleci dinspre Sarajevo spre Bjelašnica sau Jahorina, ambele aflate în Republica Srpska, înțelegi de ce afișele spun că acum intri în East Sarajevo – orașul celor 100.000 refugiați sârbi, sau când intri înapoi în Sarajevo – orașul ce a rezistat unui asediu de 1000 de zile.
Din fericire, la ski, că e Bjelašnica sau Jahorina, steagul principal afișat este cel al Jocurilor Olimpice.
Problema lanțurilor de iarnă. În general este bine să ai cauciucuri de iarnă și lanțuri de zăpadă. Pentru urcări în stațiuni precum Kopaonik, Jahorina și Bjelašnica este recomandat să le ai cu tine, căci te oprește poliția și nu te lasă să urci. Ok, avem 4X4, dar mașinile alunecă și așa. Reușim să achiziționăm la ultima benzinărie din Bulgaria niște plastice ce se pun pe roți, dar în orășelul Pale, la prima urcare în Jahorina, nu găsim nimic din 2 motive. Odată că era Crăciunul și mai toți închiseseră și, chiar și unde era deschis, se vânduseră toate cu 2 zile în urmă. Până la urmă, în ziua plecării spre Bjelašnica găsim undeva înspre aeroport un mega magazin de unde luăm, cu aprox. 300 lei, un set de lanțuri aparent bune, lichid ce topește gheața din parbriz și o racletă nouă de gheață.
Jahorina
Jahorina este principala stațiune de ski din Bosnia. Se află cam la 35-40 minute de Sarajevo, ieșirea orașului dinspre orașul vechi și înspre Belgrad. Avantajos dacă stai unde stă cam toată lumea cu funcție de turist.
Prima zi la Jahorina a fost o reușită, deși a avut cea mai proastă vreme dintre toate. Ninsese mult în Sarajevo, pârtia era foarte bună, dar fix în ziua aceea, în partea inferioară, a plouat mai mult decât a nins. Cum am ajuns și am parcat (efectiv lângă gondolă), am avut o primă interacțiune cu un tip tocmai ne spunea că el pleacă, căci astea nu sunt condiții de ski pentru el. Sus însă ningea de vis. La sfârșitul zilei a trebuit să ne dăm costumele jos de pe noi ca să nu ne punem pe scaune uzi leoarcă, în ciuda impermeabilității mari a costumelor.
Uzi cum eram, am aterizat în Sarajevo destul de înfometați și ne-am dus la unul din restaurantele găsite pe Google ca fiind cu mare renume, Kibe Mahala.
Prețuri și alte informații aici
Ziua 3 și 4 le-am explorat la Jahorina, unde atmosfera era muuult mai prietenoasă, mai aproape de hotel și nu trebuie să luăm niciun teleski, căci era plin de gondole și telescaune. Au fost 2 zile de ski cu foarte multe bune, câteva rele, dar per total ne-am simțit foarte bine. Nota 10 pentru cârciumile și après-ski-urile de pe pârtie, din orice loc. Ziua cu -13 grade afară a fost superbă, cerul a fost senin și nu ne-am oprit din schiat. Am închis pârtia în 2 zile, practic…
Am mâncat burgeri, am băut ciocolate calde și ceaiuri și am coborât multe pârtii albastre și roșii. Cumva, eu nu am apucat să mă dau singură decât 15 minute în ultima zi, căci cel mic voia să schieze încontinuu și eu eram chaperon-ul de gardă, așa că singura pârtie neagră care există acolo nu știu cum arată, din păcate.
Jahorina are cam 50 km de pârtie, dar coborâri nu atât de lungi, iar Bjelašnica are aproape 20 km, însă poți lega lejer 700 m coborâre.
Bjelašnica
Bjelašnica se află cam la 45-50 minute de zona orașului vechi și la cam 30 minute de Aeroportul din Sarajevo. A 2-a zi de ski am schimbat stațiunea și am explorat Bjelašnica, nu înainte de a-i cumpăra bețe de ski băiatului, am scos bani de la bancomat fără taxa de 6-7 euro (care era cam pe la toate bancomatele din centru, în afară de MF Bank), am luat lanțuri, am luat patiserie nebună tradițională fix de lângă magazinul de piese auto și am plecat spre Bjelašnica pe o vreme neprietenoasă, ninsoarea însoțindu-ne până sus în stațiune.
Prețuri și alte informații aici
Bjelašnica nu este o stațiune atât de prietenoasă pe cât este Jahorina, nu este atât de bine organizată și aș zice că e bine să fii mai experimentat când vii aici, să nu te deranjeze detaliile acestea. Practic, aici vii ca să schiezi mai sălbatic, mai sportiv, cu mai puține après-ski-uri, unele fiind închise. Când am ajuns la baza pârtiei temperatura era cam de -6 grade și ningea abundent; știam că în ziua următoare vor fi -13 grade și am prefera totuși să fim la Jahorina în următoarea zi, căci deja știam la ce să ne așteptăm. Ne-am echipat, ne-am luat passurile, iar prețul era mult mai bun aici vs. Jahorina, 5h de ski cu 25 euro. Incredibil de ieftin. În ciuda acestui fapt, nu am schiat decât o zi aici datorită băiatului, căci era mult mai greu cu el în aceste condiții, în special pentru că era obligatoriu să folosim un teleski pentru a urca pe munte și a ajunge la telescaun. Căci am avut ghinion și, datorită vântului puternic din zilele precedente, nu a funcționat Telescaunul Mare care te ducea aproape de vârful muntelui. Cu 2 zile înainte a fost mega furtună, un super vânt, 160 km/h, ceva la un stâlp a fost avariat și astfel a fost închis telescaunul. În acest context, pentru a urca sus trebuia să luăm obligatoriu un teleski, apoi coboram un pic pe o parte de pistă roșie abruptă, plină cu gheață, care i-a cam dat bătăi de cap băiatului nostru, apoi am luat telescaunul care ne urca pe munte și, în cele din urmă, coboram pe o pistă un pic mai decentă, apoi luam un alt teleski destul de rapid și neprietenos pentru începători sau copii, în opinia noastră. Pe acesta ne-am dat doar noi doi, pe rând. Trebuia să faci tot acest traseu complex pentru a ajunge sus pe munte, unde te-ar fi lăsat telescaunul dintr-o lovitură, cel care acum era defect. De acolo de sus mai exista încă un teleski care te urca chiar în vârful vârfului, de unde ai o panoramă incredibilă pe care noi nu am văzut-o, căci oricum era ceață, ningea super abundent și teleskiul respectiv nu funcționa în acea zi.
Ne-a dat mari emoții urcarea cu copilul pe teleski și, din păcate, ca să urcăm pe munte nu aveam cum să o evităm. Ideea era ca el să nu se împrăștie pe drum, pentru că ne aflam undeva în pădure și nu lângă pârtie. Era un teleski dublu care lui îi venea la spate și mie (Andreea) clar mult sub fund. Eu, fiind cea mai avansată din grup, schiind de pe vremea când eram de vârsta băiatului meu, trebuia să îmi asum toate urcările. Cred că l-am stresat destul de tare să fie atent și să își țină picioarele paralele, căci la un moment dat, pe niște dâmburi, s-a întâmplat și inevitabilul: TAI și-a încurcat picioarele și a pierdut un ski aproape de sfârșitul urcării, dar un domn din vale care urma după noi l-a prins și ni l-a adus, iar eu i-am zis copilului să își țină echilibrul pe un singur ski, căci îl duc eu până sus. Din fericire am reușit să fac asta și l-am anunțat că la sfârșit o să-l arunc din teleski pe un singur ski ca să putem ieși din el, iar totul s-a desfășurat cât se poate fără alte noi incidente sau vătămări. După, mi-am făcut curaj să îl iau între picioare și să urc cu el așa pe teleski și să îl pun pe Traian să echilibreze teleskiul; practic urcam toți trei lejer spre sfârșitul zilei. Inițial, după prima urcare, sincer era să renunțăm: pierdusem un ski, copilul a început să plângă pe panta cu gheață care ne ducea la telescaun, sus am ajuns și era teleskiul nasol, la singurul après-ski de pe munte erau toate scaunele ridicate ca și cum se închisese, dar ne-au servit o cola cât ne-am dat noi cu rândul până sus pe munte. Dar cumva ne-am adunat înspre finalul zilei, cel mic a intrat și el pe modul uzual de viking, i-au plăcut mult pârtiile de jos unde urcam doar cu teleskiul, apoi a mai nins destul de abundent și am făcut fără probleme partea aceea cu gheață de dimineață și am schiat, practic, destul de mult și în această zi.
Pe scurt, Bjelašnica, în caz că funcționează telescaunul mare, este destul de ok pentru intermediari-avansați, este chiar o aventură, având încă 2 telescaune mai mici și mai multe teleskiuri, unele în partea superioară, altele în partea inferioară. Ea este un fel de Poiana Brașov mai potentă, în opinia mea de necunoscător, dar imaginați-vă un fel de Poiană din punct de vedere al reliefului, al împrăștierii pârtiilor și al legăturilor dintre ele.
Atmosfera în rest era drăguță, cu hoteluri frumoase la baza pârtiei, cu pârtii pentru copii începători, cu 2 baruri mari la bază și, desigur, foarte aglomerate la ora 14 în zilele de Crăciun ale celor pe rit vechi. Altfel, mult mai multe cârciumi la Jahorina, mai ales sus pe pârtie, mai pretabil pentru multe opriri unde să stai și să arzi gazul în timp ce afară ninge.
Recomandăm Bjelašnica pentru cei fără copii care vor să se dea intensiv, vor să obosească și să facă coborâri mai lungi, similare unui Valea Dorului, Lupului și poate și Subteleferic pe alocuri.
Opinia copilului.
Când am ajuns la Bjelašnica am urcat cu telescaunul. Când am ajuns sus am coborât pe un 8 care era numai cu gheață. A fost foarte greu să coborâm, dar când am ajuns jos un domn mi-a zis că mă descurc foarte bine la schiat. Iar apoi am urcat iarăși cu telescaunul și am ajuns sus, iar apoi am mers pe o vale, iar noi am luat-o în stânga după niște oameni, dar ei mergeau pe o pârtie închisă.
Serile în Sarajevo
Noi ne-am cazat la hotel Aziza, un hotel menționat și în Lonely Planet datorită frumoasei povești de iubire a familiei care a clădit acest loc de ospitalitate. Numărul camerelor este reprezentat de anii importanți din viața familiei. Am luat inițial 4 nopți aici, dar datorită poveștii cu Kopaonik le-am dat mesaj că mai vrem încă o noapte, lucru care s-a rezolvat imediat. Am avut mic dejun în fiecare dimineață, variat, incluzând și multe preparate tradiționale. Am avut o cameră dublă mică la mansardă, dar cu o priveliște minunată asupra orașului înzăpezit. Am plătit în total pe 5 nopți – aprox. 330 euro. Când am luat cazarea știam că suntem bine în centru, dar nici că vom face fix 5 minute până la faimoasa fântână, Sebilj, din centrul Sarajevo. Coboram dealul înzăpezit și eram fix în centru la Baščaršija.
Despre Sarajevo nu știu ce să vă mai zic. Nu el a fost scopul vacanței, dar l-am considerat un loc perfect pentru a ne petrece restul timpului. Ne-am simțit foarte bine și am pus asta pe seama restaurantelor și cafenelelor. Am băut cafea ca în Bosnia, ceai turcesc și salep și alte năzdrăvănii, asociind și prăjituri sau plăcinte.
Câteva cuvinte despre Kibe Mahala – Top Bosnian Gastronomy, găsit pe internet și cu multe recomandări. Într-adevăr, era un restaurant faimos, cu publicațiile în care apăruse pe toți pereții, prețuri mari, dar o adevărată nebunie începând de la servire, ambient, aspect și produse de mare putere. Vă recomandăm, merită, este un loc cocotat deasupra orașului. Dar de acolo trebuie să ajungi și acasă, adică să cobori jos în oraș, ceea ce pe zăpadă este mai dificil. Long story short, credeam că nu mai reușim să trecem cu mașina printre străduțe. A fost cu mari emoții, respirația tăiată, stres și aproape rășchetări ale mașinii de colțurile caselor. Dușul din seara aceea a fost o încântare.
Am încercat în următoarele seri un mini-restaurant turcesc cu grătar brut, Mahala Kovaci, un alt mini restaurant căruia i se face reclamă în Wizz Air și în Lonely Planet, cu o istorie îndelungată unde se servesc doar 2-3 feluri – Cevabdzinca Nune și un restaurant de orășel tradițional cu lemn, sobă și atmosferă autentic balcanică, Kumbara, aflat în Pale, orășelul de la poalele Jahorinei, unde am mâncat binișor și mult și neverosimil de ieftin.
Despre vizitat. Am vrut să vizităm Memorialul Srebrenica, dar nu ne-am lipit ca program. Am reușit să vizităm Muzeul Național al Bosniei, o experiență drăguță, un pic mai departe de centrul istoric, dar totuși în centrul orașului real. Clădire mare, cu câteva obiective interesante. Cel mai mult ne-am distrat în zona de istorie naturală, Antipa ca și cum. Nu pot să zic că aș recomanda celor care nu au copii. Sarajevo îl vizitezi suficient învârtindu-te pe străduțe, descoperind câte o moschee veche sau o biserică ascunsă undeva bine. Sarajevo îl descoperi trăindu-l.
Întoarcerea spre București
GPS-ul ne arăta că va fi un drum de 12h, cu variații de 20 minute între drumul via Belgrad împreună cu defileul Dunării sau varianta folosită deja cu Višegrad, apoi traversarea Serbiei și tranzitarea Bulgariei cu trecere la Vidin–Calafat. Planul inițial-inițial era să plecăm sâmbătă după-amiaza, după ski, spre Belgrad, iar duminică un Belgrad–București cinstit. Aspecte de tip „când luăm copilul cel mic de la bunici de la Constanța” ne-au făcut să luăm decizia plecării cu o zi mai devreme, sacrificând a 5-a zi de ski în Bosnia, ulterior hotărându-ne să plecăm direct spre București. Am apucat însă să ne bucurăm de o zi plină de zăpadă și săniuș în București.
Un astfel de drum trebuie pregătit bine, cu bagaje făcute de cu seară, cu trezire devreme, fără pierdut timp. Până la urmă, pe la 9:30 ora locală am plecat, adică 10:30 ora României. La cam 45 minute de la plecare, drumul bifurca în cele 2 variante, via Belgrad sau via Višegrad, cum am zis mai sus. Hotărâm totuși să o luăm pe Višegrad. Imediat, la 1-2 km, vremea devine capricioasă și o ținem tot așa cu ninsoare și carosabil înzăpezit până prin Serbia. Oprim scurt la Višegrad pentru o poză cu podul și o cafea într-o cafenea adevărată unde se fumează. Toți fumează în Serbia și Bosnia, și bebelușii fumează.
Continuăm spre Serbia, unde intrăm în Parcul Național Tara și dăm de turism frumos, cu o stație de tren renovată în localitatea Mokra Gora, practic punctul de plecare al mocăniței Sargan. Totul foarte turistic, romantic, și aparent trenul te poate opri într-un sat tradițional… Noi nu am făcut nimic mai mult decât a face câteva poze și a ne dezmorți și am plecat mai departe. Dar de luat aminte, un loc drăguț.
Mai departe, mâncăm ceva la un restaurant destul de popular și lăudat în recenzii și panouri pe marginea drumului, unde ne-au dat altceva decât am comandat, și oprim în localitatea Uzice să luăm cafea fix lângă celebrul bloc socialist-brutalist ce adăpostea Hotel Zlatibor.
Zăpadă, autostradă cu zăpadă, naționale cu zăpadă, Craiova–București plină de zăpadă și o sosire la 3 dimineața în București. Obositor, în cele din urmă, o forțare, dar ne-am scos parleala a 2-a zi la săniuș într-un București fericit.
Speram ca v-a placut povestirea noastra. Ne puteti da un Like la Pagina de Facebook si un share la articol. De asemenea, va asteptam si pe pagina noastra de Instagram unde postam fotografii si alte povesti.
Lasă un comentariu