Calatorie prin Cappadocia pe cont propriu, cu bebelusul. 7000 km prin Turcia. #9. Valea Ihlara, Uchisar, Ortahisar.

Suntem cumva la mijlocul calatoriei noastre de 7000 de km prin Turcia. Dupa ziua precedenta in care am venit din Konya si am apucat sa facem Turul Rosu al Cappadociei, azi am plecat spre Turul Verde, turul mai lung. Am avut o zi intreaga pe care am umplut-o cu activitati frumoase. Sunt atat de multe de spus despre ziua asta incat se pare ca 4000 de cuvinte nu mi-au fost de ajuns. Dar sa o luam de la inceput.

In ziua 9 a calatoriei noastre ne-am trezit tot pe la un clasic 8:30. Am avut o mica tentativa de a ne trezi pe la 5 dimineata si a ne uita pe geam dupa baloane. Cum insa nu se vedea nimic si cum nu aveam chef ca Bebe.T. sa se trezeasca la ora asta, nici nu am insistat sa deschid usa si sa ma duc afara, unde poate, poate, as fi vazut cateva. Parea totusi si destul de frig. Asa ca am renuntat si m-am bagat iar in pat, unde era cald si bine, si ma mai asteptau cateva ore de somn. Pot sa zic acum ca a fost probabil o greseala, nu aveam de unde sa stim ca a doua zi de dimineata baloanele nu vor mai zbura deloc. Dar despre asta mai incolo, acum sa continuam ziua.

Cititi aici si prima parte a calatoriei in Cappadocia.

Despre cazarea din Goreme , frumoasele biserici sapate in stanca din Goreme Open-Air Museum si hornurile zanelor, minunile facute de natura in acest frumos tărâm.

Amuzament matinal

Am inceput din nou clasic, cu micul dejun. Speram la ceva bun, dar parca aveam o presimtire ca nu va fi chiar asa. Inca de cand am vazut cum este organizat locul, mi-am dat seama ca nu pot avea mari pretentii. Cu o zi inainte ni l-au prezentat pe un “gigel” cum ar zice Traian, ca fiind bucatarul restaurantului. El a dat vesel din umeri, ca si cum il lauda prea mult. Deja nu suna prea bine. Imaginati-va ca in restaurantul unde am luat micul dejun, seara este Steak House. Ce dovada mai mare a fratiei masculine in care am fost cazati mai vreti? Ei bine, la micul dejun ne-a servit o domnisoara. Servit e putin spus, statea si ea langa mancarea etalata pe farfurii. Cred ca a fost singurul mic dejun la care nu am avut ce sa-i dam lui Bebe T. Sincer nici noi nu prea am mancat, nu ne suradea nimic. Putin si sec. Altfel, terasa ar fi draguta si vederea, asta daca nu ar fi fost zeci de viespi ce atentau la integritatea noastra, motiv pentru care am intrat inauntru. Partea teribil de amuzanta s-a intamplat cand un cuplu la varsta a doua din India a venit sa serveasca masa. Domnul se uita suparat in jur la care zice ” so what are you doing about this flies here, around the food?” ( Ce faceti legat de mustele si viespile care tot dau tarcoale la mancare?), la care domnisoara senina raspunde “flyes? Yes, baloon flyyyeees, in the morning”. ( Zburat? Baloanele zboara, dimineata). Omul s-a uitat siderat la ea, dar parca deloc uimit si nu a mai insistat. S-a pus posac impreuna cu nevasta la masa, traind aceleasi sentimente ca si noi. Un inceput prost de zi.

Ne facem totusi curaj, ne imbarbatam, ziua e lunga, iar Bebe T. trebuie sa isi faca somnul de dimineata. Bagam bagajele in masina, pentru ca din fericire urmatoarea noapte nu o sa mai dormim tot aici, si plecam spre o noua aventura. Ne luam la revedere de la Dervish Cave House si oraselul Goreme.

Despre Turul Verde si geografie

Turul Verde are un traseu mult mai mare decat cel rosu. Trebuie sa pleci dimineata devreme si sa te intorci in general dupa-amiaza inapoi spre Goreme. Este poate triplu ca distanta fata de Turul Rosu si este in directia Aksaray. In timp ce eram in Goreme si i-am povestit lui Traian ce planuisem eu pentru aceste zile, si-a dat seama brusc ca am facut o mare greseala. Noi venisem in ziua precedenta fix din drumul in care trebuia sa ne intoarcem acum. Adica ar fi fost mult mai simplu sa fi vizitat ieri locurile acestea. Acum trebuia sa ne ducem si sa ne intoarcem.

De ce s-a intamplat asta? Pai o data din vina lui Traian care abia atunci decisese sa-mi asculte cu adevarat planurile din Cappadocia, desi erau planificate cu cateva saptamani inainte, inclusiv cu harti trimise pe Whatsup si bifate ca vazute.

Hartile cu Turul rosu si Turul verde au insa o problema, sunt prost raportate la distantele reale, te baga in dileme privind lungimea fiecarui traseu. Desi foarte diferite ca lungime in realitate, par aproape identice pe hartile turistice.

Si a doua oara a fost si din vina mea, caci sincer eu habar nu aveam din ce directie venim, nu luasem harta mare in brate sa vad exact cum se numeste drumul de pe care vom veni, pe langa ce trece si in ce zona suntem. Asta era mai mult treaba lui cu planificarea traseului de masina. Ca sa fim cinstiti, am gresit amandoi, foarte bine, asta este, recunoastem. Dar nu privim in trecut, ci vedem ce avem de facut cu prezentul. Am facut excursia asa cum era planificata, si sincer a iesit bine pentru ca astfel am avut ora necesara pentru somnul de dimineata a lui Bebe T. care s-a trezit abia la manastirea Selima, in capatul indepartat al Vaii Ihlara.

Inainte sa ajungem totusi la Ihlara vreau sa va mai povestesc ce am mai facut. Era sa si uit, dar noroc ca am poze foarte frumoase care sa ne reaminteasca de micul popas de la inceputul zilei.

Daca tot am avut un mic dejun dezastruos, am zis ca macar un ceai si o cafea turceasca sa bem. Am decis sa oprim la cafenelele acelea cu priveliste frumoasa dintre Uchisar si Goreme pe langa care am trecut cu o zi inainte. A fost exact ce trebuia. Am pasat intre noi un bebelus destul de morocanos, deoarece deja ii era somnic, in timp ce am incercam ca doi tineri parinti sa ne beam ceaiul si cafeaua. “Mai ia-l tu, dar ia-l si tu, ia o gura de cafea, hai sa gustam si un ceai, un pic de rahat, ai grija sa nu cada de pe masa, ridica cafeaua ca o rastoarna, ai grija la balon…Ah, nuu! A aruncat balonul direct in prapastie!”

Nu stiu daca ati inteles, dar acest dragut balon din poza, a zburat in 2 timp si 3 miscari direct in valea de langa masa. Nici o sansa sa il recuperam. Cel mic testa capacitatile de zbor ale jucariei. Asta a fost. Ne-a parut rau dupa el, dar i-am mai cumparat unul, asta e. Riscul meseriei. Dar adevarata meserie, asta de parinte, nu gluma.

Am plecat fericiti caci ne-am relaxat cateva clipe ( dupa cum spuneam putin mai sus, relaxarea capata noi termeni in situatia noastra actuala) si l-am lasat pe cel mic sa adoarma in timp ce zburdam cu Stepway-ul nostru spre Valea Ihlara.

In drum spre Manastirea Selime am trecut si pe langa vechiul caravanserai Agzikarahan. Nu am putut sa ne dam jos, caci Bebe T inca dormea.

Pe scurt despre traseul de astazi, timpi si distante.

Intre Goreme si Manastirea Selime: cam 90km adica 1h20 min.

Intre Selime si punctul de intrare in valea Ihlara cam 15 minute de mers maxim.

Intre Ihlara si orasul subteran Derinkuyu cam 50km, adica 45 minute.

Intre Derinkuyu si Uchisar inca vreo 30km si cam 30 minute. Iar apoi din Uchisar, este practic acasa, Ortahisar fiind la 5 minute de Goreme sau Uchisar.

Valea Ihlara

Valea Ihlara este un loc natural incredibil .Un rau a spart aici un munte formand aceasta verde minune a naturii, intr-un tinut mai mult arid, ce se intinde pe 16 km printre muntii vulcanici. Este o zona perfecta pentru drumetii si merita facuta la picior cap-coada. Desi Bebe T. sta foarte bine in ghiozdan, ne-am dat seama ca nu putem face tot acest traseu, asa ca am cautat cum putem vedea mai usor principalele puncte de atractie. Am aflat astfel ca vom face exact ce fac si cei care urmeaza Turul Verde. Am mers cu masina pana la capatul vaii, la Manastirea Selime. Apoi am luat masina si am mers pana la jumatatea vaii, unde am coborat pana jos langa rau, si am facut un traseu de 1,5-2 ore in care am vizitat 4-5 manastiri sapate in piatra. A fost exact ce trebuia. Tot acest traseu se poate face cu acelasi Turkey Museum Pass, nu este nici o problema ca intri in diferite zone ale vaii, intrarile sunt diferite, nu se anuleaza.

Manastirea Selime

In Valea Ihlara sunt in total 105 bisericii sapate in piatra, si doar 16 care pot fi vizitate. Acest loc are o istorie antica deosebita, ce ni se arata prin aceste biserici datand din perioada Bizantina, construite de grecii din Cappadocia. Aceasta populatie locala de origine greceasca a fost fortata sa paraseasca locurile la schimbul de populatii ce a avut loc intre Turcia si Grecia in 1923.

Manastirea Selime este impresionanta, atat ca marime cat si ca arhitectura. A fost construita undeva intre secolele VIII-IX d.H. Este de fapt cea mai mare manastire din Cappadocia. Fresce originale inca mai pot fi vazute inauntru, desi nu la calitatea celor din Goreme Open-Air Museum. Dar totusi manastirea impresioneaza prin alte lucruri. Se spune ca comunitatea religioasa din jurul bisericii avea pana la 5000 de indivizi. Aici s-au gasit urme ale tuturor civilizatiilor care au trecut pe aici, de la hititi, persani, romani, la crestini timpurii, bizantini, turcii selgiucizi si otomani. Biserica are 3 sectiunii, dar si camere destinate pentru bucatarie cu zona de coacere, fanatana, scoala si multe asezari de locuit. Biserica are scari bine pastrate (poti ajunge pana la etaj), cat si culoare secrete.

In secolele X-XI d.H, locul a devenit un Caravanserai, un popas pentru cei care se aflau pe Drumul Matasii. A fost abandonata in secolul XVI d.H.

Daca vrei sa traversezi intreaga Vale Ihlara, poti pleca din asezarea Ihlara si parcurge cei 16 km in aproximativ 2 ore de drumetie, de-a lungul Raului Melendiz pana ajungi la manastirea Selime, cred ca este o activitate extrem de relaxanta. Sau vice-versa. Dar trebuie sa te gandesti cum te intorci la masina. Gasesti taxi, gasesti pe cineva sa te duca?

O intamplare amuzanta a fost ca in timp ce ne uitam la superbele urme ale frescelor ce candva impodobeau peretii manastirii, un ghid turc entuziast povestea cu pasiune despre frumosele fresce unui grup extrem de heterogen (cum sunt de altfel aceste grupuri organizate) de turiste plictisite ” Very old, very old, unique..” . Ce am mai ras noi cu el, ca altfel nu prea avea cu cine.

Bisericile dintre Satul Ihlara si Satul Belisirma

Dupa Manastirea Selime ne-am urcat in masina si am mers pana la celalalt capat al vaii, unde in satul Ihlara am facut stanga si am ajuns la Ihlara Vadisi Turistik Tesisleri, adica ceva ce ar insemna in opinia noastra, centrul turistic Ihlara, punct de intrare, sau ceva de genu. Aici l-am pus pe Bebe T. in rucsacul Thulle si am coborat in valea adanca pe o scara incredibil de lunga. In timp ce coboram deja ne gandeam cat de greu va fi sa urcam iar.

Am vazut cam 7 biserici care erau deschise, si am ajuns si la inca vreo 2 care erau inchise.

A fost o plimbare foarte placuta prin natura, desi era un pic cam cald.

Trebuie sa va povestesc ca Bebe T. era absolut fascinat de picturile de pe perete. La modul ca in momentul in care intram intr-o biserica incepea sa tipe efectiv si sa arate cu degetul spre pereti. Initial am crezut ca este ceva unic, ca nu se va repeta, dar a facut asa de fiecare data.

Dupa am luat un pranz absolut fabulos, la acest restaurant in Ihlara – Ihlara Alabalik Restaurant. Nu stiam exact unde sa oprim, dar cand am vazut mesele acelea intinse pe jos intr-o gradina am stiut exact ca e tot ce ne-a trebuit. Traian ochise restaurantul. Erau 4 mese, toate goale, dar cat timp noi am mancat s-au umplut. Am mancat pana nu am mai putut, am luat supe, chiftele, peste, orez, salate, desert etc. A fost masa perfecta. Atat pentru noi cat si pentru Bebe T. Sa mai spun ca prezentarea si servirea bucatelor au fost exceptionale. Dupa ce am mancat, Bebe T. a dat si o tura in patru labe prin gradina.

Orasele subterane din Cappadocia

Dupa pranz, Bebe T. si-a facut somnul de dupa-amiaza in drum spre o alta destinatie a Turului Verde. Orasul subteran Derinkuyu. Unul dintre cele doua orase subterane ce merita vizitate in Cappadocia, alaturi de Kaymakli. Cand ne-am oprit inca dormea, asa ca ne-am mai relaxat putin in masina si am asteptat sa se trezeasca cand a simtit el nevoia.

Nu cu mult timp in urma fusesem cu Bebe T. in calatorie la Rosia Montana, unde am explorat minele romane de acolo. Tot asa, cu coborat in subteran si urmat trasee inguste. Imaginati-va ca aici mergeai si cu alte zeci de persoane, nimereai peste alte grupuri care erau acolo. Pe langa ca m-am enervat fiindu-mi destul de greu sa merg aplecata cu Bebe T. in Manduca XT, deoarece la cei 1,75 m ai mei se pare ca eram prea inalta, era si inghesuiala si am devenit cumva claustrofoba. Nu era nimic interesant de vazut, mai mult m-am enervat si am vrut sa ies cat mai repede. Mi s-a parut sincer un timp pierdut. Poate sunt eu prea dura, dar nu mi s-a parut ca merita. Vecinii de la cazarea din aceea noapte, indonezieni, se pare ca fusesera destul de incantati de locatie. Deci sunt subiectiva.

Se pare ca orasele subterane din Cappadocia ar fi printre cele mai populare destinatii turistice de aici din zona. Ar exista 36 de orase subterane si se crede ca sunt inca multe nedescoperite. Aceste orase au avut un rol foarte important pentru crestini, ei putandu-se ascunde in timpurile de persecutie si invaziile islamice. Nu se stie care au fost primii oameni care au inceput constructia lor, cand au fost construite sau ce rol aveau mai exact.

La Kaymakli nu am mai oprit. Desi era in drumul nostru spre Goreme, am simtit ca eu nu mai am nevoie de inca un oras subteran. Multi zic ca acesta ar fi mai interesant si fara atat de multe tunere inguste, cumva mai aerisit.

Frumosul magazin de ceramica din Uçhisar

Am decis ca este momentul sa oprim si in Uçhisar – se pronunta cumva Uschisar, caci c este defapt ç, sa vizitam si noi castelul si oraselul. Aici casele sunt construite in jurul castelului. La fel ca si Ortachisar, este un fel de sat pe langa Goreme care este Oraselul. Turismul de masa este in Goreme, pe cand daca vrei ceva mai rural, mai linistit poti alege intre Uchisar si Ortachisar. Totusi e posibil sa preferi si agitatia si restaurantele din Goreme. Noi am recomanda cum am facut noi, o noapte in Goreme si o noapte in alt satuc.

Ei bine, desi ne-am dus cu gandul sa vizitam castelul, cand am ajuns acolo am vazut ca nu este inclus in Turkey Museum Pass. O sa ziceti ca suntem noi zgarciti, dar sincer, nu am simtit nevoia sa mai dam acei bani. Am vizitat frumos de jur imprejur castelul si am vazut superba priveliste asupra Goreme pe care o poti vedea si din castel.

Am decis insa sa ne cheltuim banii intr-un magazin de olarit. Initial, eu tot dadeam ture la diverse magazine ca sa observ preturile si modelele. Mi-am dat seama ca produsele de calitate, cele deosebite, costa niste bani, pe cand restul sunt chilipiruri care fac cat banii dati pe ele.

Am decis sa intram intr-un magazin mare, care avea nenumarate modele. Am fost intampinati cu un ceai special, nu simplul ceai turcesc si invitati sa ni se prezinte produsele. Am acceptat si am intrat in jocul si atmosfera lor. Un domn ne-a povestit despre forma rotunda a vasului de vin, cum putea fi pus la subrat si puteai sa mergi cu el. Are forma rotunda ca un soare. Nu eram foarte hotarati ce vrem sa luam sau daca vrem sa cheltuim undeva peste 50 euro pe genul acesta de suverniruri. Am decis ca vreau sa vad mai multe. Asa ca am fost preluati de fratele domnului, care parea capul familiei si al afacerilor, si care ne-a dus pe scari la subsol. Acolo era o adevarata comoarata. Ca atunci cand Aladdin intra in pestera sa ia lampa fermecata ( asa se intampla cand ai un copil si te uiti la desene Disney, genul asta de analogi ajungi sa faci). Ne-a plimbat prin camere care dadeau in alte camere si tot asa, pline si pline de produse multicolore de ceramica. A fost extraordinar, din pacate am facut doar cateva poze.

Ne-a placut tare multe experienta, ne-au spus ca este o afacere in familie, ca au atelierul in Avanos, ca majoritatea olarilor si ca se gandeste totusi sa transforme in curand parte de jos, cea cu multe camere, intr-o pensiune. Sa ne intelegem, camerele acelea erau sapate in piatra cappadociana.

Noi am luat o sticla rotunda de vin, cu doua pahare, un set intreg de ceramica albastra de pahare pentru ceai, 2 cani cu farfurii de cafea din ceramica nepictata, un nou balon pentru Bebe T. si am primit niste magneti cadou. Turcii au obiceiul acesta, in momentul in care le faci vanzare buna, iti vor da neaparat ceva cadou, de obicei un magnet. Am negociat la sange ( bineinteles atat timp cat ambele parti se distrau in timpul procesului) si le-am luat pe toate undeva la 50 euro, eu considerand ca este un pret just. Am fost tare fericita, va dati s eama. Am impachetat bine toate produsele, atat cat sa reziste pana in Romania. Ne-am facut si poza cu domnul, ne-a dat si un pliant cu diverse restaurante unde sa zicem numele lui pentru discount, desi i-am zis ca nu mai ajungem inapoi in Goreme/Avanos, am dat mana si ne-am vazut mai departe de drum. O experienta foarte frumoasa de altfel, aici in Uchisar.

Valea porumbeilor ( Pigeon Valley)

Ne apropiam cumva de apus, cred ca mai aveam cam o ora cand am decis ca este timpul sa mergem spre Ortahisar la cazare, pentru ca apoi sa mergem spre cel mai frumos punct de Belvedere al apusului.

In Cappadocia sunt multe vai frumoase, cu tot felul de nume. Am apucat si noi sa le vedem pe cele mai frumoase. In drum spre Ortahisar am oprit sa aruncam si o privire spre Valea Porumbeilor. Se pare ca aceasta este perfecta pentru un trase la picior, prin natura, intre Goreme si Uchisar. Noi nu am avut timp de asta, dar am vrut sa aruncam o privire de sus spre ea. Poarta acest nume datorita numerosilor porumbei care se aflau aici in trecut si care aveau cuiburi sapate de oameni in stanca, in perioada cand acestia erau folositi pe post de mesageri. Astazi nu prea mai poti vedea prea multi pe aici. Nevertheless, cum ar zice americanii, este o priveliste peste care merita sa arunci o privire. Bebe T. a fost de acord.

Ortahisar – probabil cel mai frumos si calduros loc in care am stat

Am ajuns in cele din urma in Ortahisar. Am decis ca este mai bine sa gasim cazarea pe lumina si nu dupa ce mergem la apus. Mai mult ca sigur GPS-ul urma sa ne faca probeme, deja ne obisnuisem. Si intr-adevar de aceasta data a fost mai greu de cat in Goreme sa gasim cazarea, mai ales ca acest loc este mult mai rural. Prima data am ratacit complet strada, am mers cumva pe ea pana am ajuns un ar fi trebuit sa fie, cumva sub castel, dar eram in mijlocul unor case darapanate pe un drum care se infunda. Am coborat din masina si ne-am decis sa intrebam. De la o alta cazare ne-au spus ca este efectiv sus, cum urcam pe scari si ca sigur nu are parcare pentru ca este efectiv in centrul orasului. Au zis ei dreapta, dreapta, sus, sus, stranga stanga si iar dreapta. Ce sa facem, am incercat sa urmam instructiunile si intr-adevar am ajuns pe strada cea buna intr-un final si apoi am continuat sa intrebam. Toti stiau de Hotelul Lamihan, si nu degeaba, a fost cel mai bun hotel din intreaga calatorie.

Este pe o straduta ingusta, chiar sub castel. La propriu ai putea spune ca este chiar in castel. Si da, are loc de parcare, desi nu te-ai fi asteptat. Un loc de parcare perfect pentru masina noastra, ia uitati ce bine a stat ea aici.

Ajunsul la Hotel Lamihan ne-a dat asa un boost de energie si fericire, de e greu sa va explicam in cuvinte. A fost exact opusul cazarii din ziua precedeanta. Doamna care detine hotelul este o femeie care stie ce inseamna ospitalitatea. Acest loc este descrierea perfecta a unui hotel de dimensiuni reduse ( cred ca are maxim 6-8 camere), intim, cald, perfect si atent ingrijit, cu mare atentie la nevoile oaspetilor, cu un mic dejun ca la carte pregatit tot de ea. Am stat cam 15 minute, cat sa ne luam camera in primire si sa ne bucuram putin de locul superb in care am ajuns. Bineinteles, ne-a dat indicatii despre cum sa ajungem la punctul de belvedere si am plecat in graba ca sa apucam totusi apusul.

Booking.com Lamihan este deschis doar in sezon, iarna fiind inchis. Momentan nu puteti rezerva. Dar sa-l aveti in vedere.

Se pare ca cel mai frumos loc de vazut apusul din Cappadocia, este in Valea Rosie ( Red Valley) aflat chiar in continuarea drumului ce iese din Ortahisar.

Mai multi ne-au recomandat locul asta, dar nu am crezut totusi ca va fi asa de aglomerat. Cumva ne-am ametit in hartile de pe telefon si cand am vazut o coada mare de masini blocand drumul si oameni care cereau bani de bilete pentru a intra sa vedem apusul, ne-am enervat si ne-am gandit cumva ca nu are cum sa fie acesta locul. Am iesit in drum si am plecat spre alt loc pe care il suspicionam noi pe harta, pentru ca dupa 10 minute si cativa km sa ne dam seama ca eram bine. Asa ca fa drum intors, stai la coada, ia bilete ( 8 lire turcesti, nu e mult, dar totusi bilete ca vezi un apus?). Am ajuns intr-un final si am reusit cumva sa si parcam in marea de masini si aglomeratie ce era acolo.

Fix ca la un festival ne-am simtit. Restaurante dupa restaurant, toate cu privire la vale si la apus, toate locurile “speciale” ocupate cu mult timp inainte, cumva fiecare incercand sa gaseasca un loc unde sa stea. Noi nu ne-am stresat prea mult, fiind cu Bebe T. practic statul jos linistit nu e o optiune. Ne-am plimbat din terasa in terasa, am facut niste poze superbe, si la un moment dat am vazut un magazin cu fructe, bineinteles la suprapret. Dar hei, de cate ori ai ocazia sa mananci un kg de smochine in timp ce privesti un apus superb in Cappadocia? Dupa putina negociere si 30 de lire turcesti mai incolo, Bebe T. in special si noi aveam un festin de smochine pe post de cina. Au fost primele lui smochine si cele mai apreciate.

Dupa apus ne-am dus si noi spre casa. Ati crede ca povestea se termina aici, nu?

Ei bine nu, dupa ce l-am mai lasat putin pe Bebe T. sa se urce pe scari si sa exploreze si camera, in cele din urma l-am culcat. Si dupa ce l-am culcat, am iesit din camera si am stat pe superba terasa din fata camerei. Acolo mai erau 2 turisti cazati ce stateau de vorba cu doamna. Initial mi-am facut griji ca vor vorbi prea tare si se va trezi Bebe T. , insa nu credeam ca vom ajunge sa stam cu totii de vorba pana la miezul noptii.

Totul a inceput cand tipa ii povestea doamnei ca locul ei pe care il numeste casa este spitalul. Hop si un plop, atunci mi-am dat seama ca este medic. Am intrebat-o si mi-a confirmat cu convingere, precum orice medic pe care il intrebi vreodata, asa ferm si cu spatele drept, cumva mandru, dar intotdeauna meritat. Toti am muncit mult ca sa ajungem unde suntem. Ei bine si sotul ei era medic ce sa vezi. Le-am zis ca si noi suntem. Nuuu se poooate. Ei bine da, si am aflat ca sunt din Indonezia. Le-am zis ca si noi am fost 1 luna in stagiu in Malang. Nuuu se poooate. Ei bine si de aici a inceput o discutie de cateva ore care ne-a impedicat sa mai lucram ceva pentru blog, dar care a fost exact ca pe vremuri cand calatoream si eram la Couchsurfing sau diverse hosteluri cu multa lume. Povesti de viata, povesti despre Europa/Asia, despre sisteme medicale, despre politica, religie, Cappadocia, ei bine orice. Am avut o seara minunata.

Ei au stat 3 nopti la Hotel Lamihan, noi doar una, dar a fost cea mai frumoasa. Va recomandam cu drag acest loc minunat. Dimineata micul dejun a fost fix ce trebuia, va pun si cateva poze. Am plecat cu o energie buna spre o mare, mare aventura. De aici o sa-i dau cuvantul lui Traian caci doar el poate povesti ce s-a intamplat a doua zi spre Nemrut Dagi.

Spor la calatorit!