S-a nimenit intr-o zi de sambata a lunii februarie 2021 ca bunicii sa vina sa-l vada pe TAI, mai ales ca mami face cam multe garzi, si oricum nu il vazusera de multa vreme. Asa ca am decis sa ii lasam sa se bucure unii de altii, iar noi sa plecam intr-o mica excursie intr-o zona pe care planuiam de prea mult timp sa o vizitam. Puteam sa mergem si la ski undeva, dar toata lumea e la ski si mai alearga si ursii pe partia de la Predeal, asa ca nu mai suna atat de bine. Va dati seama ca pe noi in Zanzibar sau Maldive nu ne veti vedea prea curand.
De asezarile rupestre de la Bozioru, si chiar si de cele de la Alunis auzisem de foarte mult timp. Țara Luanei era de mult in gandurile noastre. Planul initial era sa mergem cu TAI, in sezonul de vara, iar pe el sa il ducem in ghiozdanul special Thule.
Planificare și trasee
Am citit despre aceste trasee pe diverse alte bloguri de calatorie (link1, link2, link3), de unde ne-am facut o idee despre ceea ce aveam sa facem. Nu ne asteptam totusi sa fie traseul asa dificil precum a fost. Cumva ni-l imaginam ca o plimbare pe dealuri, pe drum de padure, cu cateva urcusuri. Cred ca daca stiam ca este ca un traseu de munte, cu urcari destul de abrupte, m-as fi echipat mai bine, cel putin eu. Am fost impreuna cu niste prieteni buni, si cum ar spune ei, e bine sa fii imbracat “tehnic”. Asta nu inseamna ca nu am facut si eu fata traseului in bocancii mei de oras si blugi, dar pentru mai multa lejeritate mi-as lua clar bocancii de munte data viitoare, niste pantaloni mai elastici si o geaca mai scurta. Oricum namoalele au fost la ordinea zilei, dar se pare ca este ceva comun si vara, daca ai noroc de o ploicica inainte.
Drumul dinspre Bucuresti dureaza aproape 3 ore cu masina, via A3, Mizil, iar la un moment dat se iese din DN 10 Buzau – Brasov si se intra pe DJ clasice ale României. Dupa cum povestesc si altii, ultimii 10 km pana la destinatie sunt pe drum judetean neasfaltat, dar pana am ajuns in Satul Nucu nu am simtit ca ar fi o problema pentru crossover-ul cu care eram noi. Prin sat au fost niste drumuri mai gaunoase, dar am ajuns cu bine la micuta parcare in care nu mai era nimeni. Acolo am vazut 3 panouri cu cele 3 trasee disponibile. Nu am gasit o harta, dar am urmat o harta pe care am gasit-o si noi pe net si o punem si noi aici. Ulterior, am gasit un articol bine facut despre cei de la Trasee pe Munte.
Desi exista aceste panouri nu mi se pare ca exista concret indicatoare. Cel putin nu la nivelul celor din Bucegi.
Am plecat entuziasmati pentru ca pe drumul ce pleaca din parcare si urca de-a lungul livezilor satenilor am gasit 3-4 panouri informative si parea cumva ca avem si noi turism european.
Ceața cea spirituală
Toata atmosfera era invaluita intr-o ceata misterioasa, asa de frumoasa in anumite momente. Prevestea si iesirea soarelui, dar si un aer profund de spiritualitate. Mai ales cand am inceput sa vedem bisericuta din Poiana Cozanei.
Se spune ca locurile abunda in legende si evenimente paranormale, dar cumva nu ne asteptam sa vedem niste locuri atat de spirituale. Ne-a adus aminte de Cappadocia si bisericile sapate in piatra de acolo, chiar daca nu sunt pastrate atat de bine si comparatia este cumva forțată.
Probabil daca as fi stiut cum este pe aici as fi adus si eu niste chibrituri, niste lumanari, o iconita. Am gasit carti de rugaciuni, pomelnice sapate piatra in grafie chirilica si povesti de mult apuse ce abia le mai intuim.
Am fost singuri pe intreg traseul si am avut multe momente in care am tras aer in piept si am contemplat maretia naturii si a locurilor in care ma aflam. Mi-am inchipuit povesti din anii 1500, cu calugari sihastri si haiduci.
Sunt multe asezari rupestre in zona Muntilor Buzau, intinse pe un areal de peste 80 km2. In total sunt aproximativ 30 de astfel de complexe rupestre cu functii predominant cultice (lacasuri de cult, chilii sau locuri de rugaciune) si de refugiu, cu o istorie ce porneste uneori din preistorie, conform Wikipedia. Aici la Bozioru noi am atins 5 obiective. Exista insa o lipsa mare a informatiilor documentare legate de aceste zone, mai ales din perioada de inceput a crestinismului. Exista astfel intre cercetatori opinii variate si controversate.
Chilia lui Dionisie Torcătorul
Dupa cum va povesteam, dupa ce am ajuns la Poiana Cozanei, am dedus folosind gps-ul ca trebuie sa o luam prin partea stanga a stancilor si cumva sa incepem sa le urcam pentru a ajunge la primul obiectiv: Chilia lui Dionisie. Si am avut dreptate, tot urcand am mai gasit un panou si ne-am dat seama ca am ajuns unde trebuie.
Numele pesterii vine de la pustnicul Dionisie din secolul XIX. Se mai numea si Torcatorul, caci se indeletnicea cu torsul. Pestera dateaza conform inscrierilor din secolele XVI-XVII dupa elementele prezente, dar se pare ca ar avea si niste inscriptii posibil de origine preistorica. Alte opinii o localizeaza in secolele IV-V.
Nu pot sa zic ca noi ne-am dat seama de cand dateaza din detaliile arhitecturale, dar as vrea sa mentionez ca inscrieriile de tip Ionică+Maria si ceva picturi contemporane o plaseaza in mitocanismul turismului romanesc din secolul XXI. Din fericire nu pare un loc frecventat prea des de “mafioti si ametite”, ci mai mult un areal al turistilor interesati de istorie si spiritualitate.
Bisericuța lui Iosif
Mai departe nu pot sa zic ca eram foarte siguri in ce directie sa o luam. Cel mai practic cred ca este sa cobori si apoi sa urmezi poteca ce urca de-a lungul stancilor, noi cumva avand impresia ca este o poteca care urca in sus pe deal si cumva incercam sa evitam sa coboram si apoi sa urcam iar. Dificultatea traseului a fost data si de prezenta a multor frunze ude cazute pe jos, ce alunecau usor atunci cand calcai pe ele. Ideea era cumva sa dai la o parte frunzele si sa calci direct pe pamant. Pe drum am dat din pacate si peste un pui de mistret mort, ceea ce ma face sa privesc cu tristete fila de Februarie a Calendarului 2021 cumparat de la Posta Romana ce întruchipeaza cele mai frumoase animale din padurile Romaniei.
In cele din urma am ajuns din nou la poteca, am mai vazut un panou, ne-am linistit si am continuat sa urcam. Asa ca am urcat si am urcat catre Bisericuta lui Iosif. Nu stiam 100% ca mergem pe directia buna, dar ne-am refacut cu totul energia cand am ajuns in acest loc superb.
Bisericuta lui Iosif reprezinta cea mai impozanta si mai bine conservata dintre sihăstrii. Chiar si acum un calugar ar putea locui acolo. Este exact ca acum sute de ani. Deasupra usii de la intrare se vede simbolul paleocrestin ichtis (numele grecesc al peștelui). Alte elemente arhitecturale plaseaza orginea schitului in secolele X-XIII. Prima atestare documentara este din 1587. Folosirea sa ca locuinta a continuat pana in prima jumatate a secolului XIX.
Agatonul Vechi si Nou
De aici ne-am continuat traseul spre Schitul Agaton. Trebuie sa recunoastem ca deja aici traseul ne-a cam dat mari batai de cap. Sunt foarte multi copaci cazuti pe traseu, iar un copac imens cazut combinat cu un parau au facut o mare mlastina de namol, facandu-ne sa ne simtim ca in filmul rusesc văzut recent “Aici zorile sunt linistite” (pe care vi-l recomandam cu mare drag, este un film despre care putem spune ca este chiar feminist, dar nu intr-un sens hollywoodian, despre o trupa de artileriste din Al Doilea Razboi Mondial). Am trecut si noi cu betele prin mlastina precum eroinele sovietice, si am continuat sa urcam pe un traseu incert spre coama dealului.
In cele din urma am regasit marcajul. In final, nu am inteles exact ce trebuia sa urmam, triunghiul albastru sau banda verticala rosie, dar important era sa existe ceva. Am ajuns la o bifucatie unde am vazut o sageata portocalie marcata cu spray pe un copac si am avut mare noroc ca aici cumva traseul fusese curatat de cineva, caci altfel nu aveam cum sa ajungem la Agaton. Poteca avea cumva frunzele arse, si era curatata. Am ajuns sus in creasta stancoasa unde am gasit drumul spre Agatonul Vechi.
Agatonul Vechi (Dărămătura) este compus din trei incaperi sapate, din pacate daramate, dar din care se mai vad ferestrele sculptate. O mare prapastie se crapa la baza sa. Conform pancartei de la fata locului “Agatonul a fost una din din cele 3 mânăstiri înfrățite cărora in 1578 Mihnea Turcitul le-a dat mosia din jur, care “a fost mosie intreaga si necuratata, ci au curatat-o calugarii cu securile, cu foc si cu multa truda”. Arheologii spun ca bisericuta a fost sapata in secolul al XIII-lea. In secolul al XV-lea monahul Agaton face din schit o chinovie, viata de obste neinlaturand total schimnicia, isihasmul, nevointa in pester, pietre si stămptori. “In 1524 sunt amintite toponimele VF. si Crucea lui Agaton, unde mosnenii se invecinau cu schiturile. Astfel ca monahul trecuse de mult in lumea dreptilor, daca locurile purtau deja numele lui. Schitul a fost distrus in 1596; refacut de ctitori mai modesti, la inceput sec. al XVII-lea dispare. Se viziteaza intens ruinele lui.”
Am continuat spre Agatonul Nou. Acesta este partea inferioara a unei stanci in care au fost sapate 5 incaperi, 3 serveau ca naos, pronaos si altar pentru o biserica. Purta hramul Sf. Ioan Zlataust. Cladirea s-a daramat in timp, dar se vad atat de bine camerele si vechile inscriptii. E un loc care ne-a impresionat mult.
Nu am mai ajuns la Crucea Spatarului caci mai erau 30 de minute de urcat, si cumva asa am considerat ca este mai bine pentru grupul nostru. Am decis sa coboram, dar pe alt traseu. Am ajuns dat si peste Lacul Mistretilor, un loc dragut si cu un aer misterios, gen Lord of the Rings. Tipul acela de lac in care nu trebuie sa arunci pietre, caci cine stie ce iese din el.
Schitul Fundătura
Am mers spre Schitul Fundatura. Eu cumva nu stiam ca vom mai vedea ceva pe drum si am fost profund impresionata cand am ajuns la el. Acesta are hramul Schimbarea la Fata si este situata aproape de satul Nucu, cam la 2 km. Mai exista doar o biserica din ce era inainte aici, este o singura incapere sapata intr-o stanca izolata prabusita cumva de pe culmile varfurilor din apropiere. Este atestata documentar din 1679, cand infiintarea sa este plasata in prima jumatate a secolului XVI, dezafectarea sa avand loc in 1864. Aici a fost un schit de calugari, iar apoi de maici. Urmele par sa arate si aici o vietuire indelungata, cu mult inaintea evidentelor documentare.
Am continuat drumul apoi spre satul Nucu si cumva am reusit sa ne pierdem, chiar la sfarsit, pe pajistile din apropierea satului. Chiar vorbeam ca ce faceau oamenii pe vremuri cand nu aveau gps care sa-i orienteze? Probabil ca ne descurcam evident, dar sigur ocoleam un pic mai mult.
Intoarcerea spre casa a fost completata de o sesiunea de cumparaturi la magazinul cu carnati de Plescoi – Valmar de la intrarea din Berca, imediat cum treci de calea ferata pe stanga. Am adus acasa cu titlu de suvenir, ghiudem, babic si pastrama de oaie. Apoi am gasit un popas clasic romanesc de DN deschis, Hanul Vanatorilor intre Mizil si Buzau unde am incheiat frumos ziua cu ciorba de fasole si afumatura, plus ceva mizilicuri pe un platou pentru toata echipa.
Cam acesta a fost traseul nostru aici. Cel mai probabil cred ca vara este mult mai facil si eu cred ca vom reveni. Cred ca poate fi facut si cu copii mai mari, dar repet, vara. Acum pot spune ca a fost un traseu cu dificultate medie, pentru adulti, cu o durata de 3h30, diferenta de nivel de vreo 300m si o distanta de 7,5 km parcursa. Nu suna prea mult, dar avem putina febra musculara, asa cat sa simti ca ai facut o drumetie adevarata, nu doar o plimbare.
Va recomandăm!
Spor la calatorit!
[…] cate minuni naturale se ascund in acest teritoriu? Desi noi apucasem deja sa vizitam de exemplu asezarile rupestre din Tara Luanei de la Nucu-Bozoioru si am scris despre ele aici, nu stiam de fapt nici noi cate multe alte locuri nu am descoperit […]