7000km prin Turcia. Jurnal de calatorie. #16. Despre ruperi de nori si trafic blocat pe autostrada. Edirne, un oras ideal pentru un city-break mai lung.

decathlon.ro

Ultimele 3 zile ale excursiei in Turcia au insemnat drumul de intoarcere spre casa. Ante-penultima zi a mai fost cum a fost (500km parcursi in 5h30), in care am vizitat lacul Tuz Golu si Ankara, dar ultimele 2 zile nu au mai fost atat de abundente in obiective turistice, si chiar daca ar fi fost, kilometri parcursi au fost multi, noi eram obositi, si pana la urma a fost bine cum a fost. In ziua 16 deci, am plecat din Ankara spre Edirne conducand 700km pe autostrazile turcilor printr-o ploaie infernala ale carei consecinte au ajuns si la stirile noastre. Am ajuns pe seara in fostul Adrianopol pe care l-am vizitat cvasi-romantic.

Ultima zi a fost cumva scurta, cei 400km spre casa fiind parcursi paradoxal repede deoarece am ales sa trecem granita pe la greci, iar apoi la bulgari, astfel evitand teribilele granite turco-bulgare din timpul verii. Desigur, Podul Prieteniei de la Ruse ne-a intampinat cu o super coada, dar pe la ora 19:00 eram in apartamentul nostru unde Bebe T, isi redescoperea jucariile uitate (despre toate acestea vom scrie in articolul urmator). Dar sa le luam pe rand…


7000km prin Turcia. Intreaga poveste.


Plecarea din Ankara si popasurile mall de pe autostrada

Trezirea la hotelul Rayman a fost matinala, urmata de un mic dejun bun, peste asteptarile noastre, pregatit de o echipa simpatica ce s-a straduit sa ne faca toate placerile. Va recomandam inca odata acest hotel daca doriti sa aveti loc de parcare, sa fiti in centrul cartierului de distractii al Ankarei si sa simtiti ca v-ati intors in Europa dupa ce ati calatorit prin “1001 de nopti”.

Dupa ce am bagat toate bagajele in masina, am considerat ca o zi lunga pe drum trebuie abordata cum se cuvine dpdv al cafelei. Stiind de la plimbarea de cu o seara in urma ca aici sunt multe cafenele dragute, unde parea ca ar vinde cafea buna, am mers 20 metri mai sus de hotel si am luat la pachet un cappucino gigant si un espresso dublu, bauturi ce ne-au tinut destul si mai ales ne-au oferit energia pentru aceasta zi lunga. Meritam un rasfat.

Iesirea din Ankara nu a fost dificila, drumurile bune facand ca totul sa para atat de usor. Eram intr-o zi de Sambata, deci traficul nu era chiar atat de mare in oras, dar autostrada spre Istanbul era destul de circulata. Peisajul era interesant, astfel ca lasam in urma Anatolia si intram in niste zone destul de muntoase si inverzite, aici fiind si locul unde dupa 2h30-3h de condus si somn pentru Bebe T., oprim la un complex mare de odihna cu multe restaurante si tot ce iti poti dori. Cum sa spun, turcii au Malluri pe autostrada. Sunt malluri in Bucuresti mai putin interesante decat unele popasuri de pe autostrazile turcesti.

Acest complex, dupa numele companiei care vinde lucruri pe aici, avea de toate. Adica de toate. Incepand de la o sala mare de plimba tava cu mancare bunicica, la zone de mancare a la carte, la un supermarket cu tot felul de nebunii si suveniruri care de care mai interesante si cumparabile. Am trecut de la ghiudemuri apetisante, la baclavale zemoase si mieroase, la mirodenii, la ceramica la fel de draguta precum cea pe care o gasesti prin Cappadocia, in fine, ati inteles ideea. Nici nu era nevoie sa cumparam suveniruri pana acum, luam totul de aici, si fara stres. Am cumparat si noi ceva de pe aici, in primul rand baclavale, apoi sos de rodii pe care noi il apreciem mult si il folosim cand mancam fripturi in general, dar si in alte combinatii, ceva ceramica pentru cei dragi de acasa, ceai turcesc, un borcan de tahini si un gem de rodii. Toate acestea dupa ce am servit pranzul aici. Din pacate, fiind inca devreme pentru noi, nu eram foarte infometati asa ca nu am mancat foarte mult, lucru regretat ulterior cand pe autostrada dintre Istanbul si Edirne nu mai gaseam nimic asemanator si la fel de apetisant si imbietor precum popasurile din Anatolia. Popasul acesta avea sa fie una din ultimele mostre de cultura turceasca contemporana. Ultima imersie in spiritul acesta balcanico-islamic. 

Furtuna ce a ajuns la stiri peste tot in lume si o infrastructura minunata

Plecam in cele din urma spre Istanbul. Drumul parea din ce in ce mai innorat, prognoza meteo vorbea de ploaie, dar nu ne asteptam ca vom avea de infruntat furtuna anului ce avea sa inunde Istanbulul. Aveam sa privim apoi la televizor imaginile cu torentii ce maturau zonele turistice din vechea capitala otomana la categoria Breaking News, de peste tot in lume.

Cam la 10 minute dupa ce plecam de la popas, incepe sa picure, iar autostrada, deja aglomerata cu cele 3-4 benzi, devenea si mai periculoasa. In scurt timp, viteza de rulare nu mai depasea 80km/h, iar apoi am ajuns sa circulam cu 30km/h, viziblitatea fiind foarte mica. Curand ne-am oprit de tot si inaintam cu primele 2 viteze. Ritmul acesta lent si foarte lent a durat cam 1h. Apoi reincepem sa mergem oarecum fluent pe o ploaie infernala, dar care te obliga sa mergi cu maxim 80, incercand sa eviti astfel o eventuala tamponare cu cei din fata ta. Chiar daca tu franai si evitai un impact, ramanea riscul ca cel din spate sa nu reuseasca acest lucru. Asa ca urmatoarele 3 ore au fost un stres destul de mare in a reusi sa evitma masinile kamikaze din trafic si sa ne aduce masina in siguranta in Europa. Nu era recomfortant sa vezi destule masini tamponate alaturi de tine in trafic. Cel putin pe langa noi s-au intamplat cel putin 2 tamponari, din fericire usoare.

Reiau inca odata, ploaia nu contenise. In continuare turna, dar era o vizibilitate buna si se circula suficient cat sa poti merge. Apropierea de Istanbul a insemnat aglomerarea inca o data a traficului, dar si perspectiva unei sectiuni foarte mari de drum rosu pe Google maps. Initial, GPS-ul ne baga pe cel de al -2lea pod peste Bosfor, cel de la mijlocul stramtorii, adica Podul Sultan Mehmet (in turca ii spune Koprusu), iar autostrada ce il strabate este O2. Eu m-am gandit dinainte ca nu as vrea sa trec pe aici pentru ca eram la mana traficului din oras, chiar daca ar fi fost senin. Asa ca setasem pe google maps ca punct intermediar, podul cel nou peste Bosfor deschis in 2016, numit Podul Yavuz Sultan Selim. Acest pod este chiar la Marea Neagra. Deci Google maps stia deja cam pe unde sa ne duca, dar intotdeauna este bine sa ai mai multe surse de informare, una din ele fiind chiar ochiul tau si panourile de pe drum. Cu 5 minute mai devreme, GPS imi arata ca ar mai fi un drum pe o alta autostrada la dreapta ce m-ar duce mai repede la destinatie. Cumva eziti cand apar tot felul de propuneri de la GPS, mai ales cand esti in locuri straine, caci nu stii unde te baga si unde sfarsesti. In mod cert, nu as fi vrut sa fiu pe un drum de anvergura mai mica. Mai bine mai lent pe drumul mare, decat sa opresc la semafoare sau sa stau cu frica pietonilor sau a altor masini ce vin din stradute secundare. Dar cand ajung la intersectia despre care vorbea Google maps, vad si indicatorul spre Podul Yavuz Sultan Selim, iar drumul era marcat drept autostrada, adica cu indicatorul O. Imediat cum intram, ne dam seama ca suntem pe un drum nou construit, totul era abia scos din tipla, nici nu se uscase vopseaua de pe marcajele rutiere. Intrarea pe acest drum nou, liber, fara sute de masini, a insemnat o mare usurare pentru noi si inca un pas in drumul nostru spre casa. Deja simteam aerul Europei, iar traversarea Bosforului parea ca se va intampla foarte curand.

Bineinteles, acest drum este mai lung ca distanta, pentru ca el ocoleste foarte mult. Dar asta nu conteaza. Oricum as fi vrut sa merg pe aici pentru a vedea si noul pod si a trece si pe langa noul aeroport din Istanbul ce este la malul Marii Negre. Momentul in care am trecut peste Bosfor si am vazut in dreapta Marea Neagra mai ca m-a facut sa imi vina sa ma opresc pe pod sa fac un selfie. Marea Neagra, la fel cum o stim, o mare intunecata, misterioara, asupra careia planau nori ce doar ce facusera prapad in vechiul Bizant.


Podul acesta de peste Bosfor, cel de al 3lea, este o chestie foarte tare. Mi se pare ca va avea in foarte scurt timp un rol foarte important in decongestionarea primelor 2 poduri ale orasului, facilitand astfel traficul de tranzit. Astfel ca imi doresc sa revin pe aici si sa zabovesc un pic mai mult pe faleza abrupta pe care sunt construiti pilonii podului, aici, in locul in care Marea Neagra comunica cu restul lumii. Aceasta Mare Neagra, izolata, dar care totusi ne leaga si pe noi, romanii, de oceanele lumii.

sursa: wikipedia

Prima benzinarie din ceea ce spun unii ca ar fi Europa a fost si cea in care am oprit noi. Doritori fiind de a ajunge acasa mai repede, n-am mai mancat aici, parca nu ne era foarte foame, desi restaurantul era decent si nou. Dar nu mai era nimic din misterul si fantezia de la restaurantele anatoliene. Aici eram deja in Europa, burger, hot dog, steak, si alte treburi capitaliste. Asa ca am plecat iarasi pe o vreme ce se imbuna incet incet, doar un pic mai picura.

Apucam sa vedem si cateva avioane ce aterizau pe noul aeroport din Istanbul, iar apoi ne schimbam la volan, urmand ca Andreea sa conduca pe drumul spre Edirne. Nu erau putini kilometri spre fostul Adrianopol, iar noi eram obositi si plictisiti. Bebe T. ce putea sa mai zica si el, dupa un somn bun luase toate jurcariile de 3-4 ori la rand. Voia si el acasa la jucariile lui, se plictisese si el de toata nebunia. Culmea este ca drumul spre granita turco-bulgara ne-am fi asteptat sa fie plin, dar eram singuri pe autostrada, asa ca o viteza constanta de 130km/h si o mama hotarata, ne-au adus totusi repejor in Edirne, ajungand in oras chiar la apus. Un moment frumos, trecand de indicatorul rutier si observand soarele rotund zambind in Tracia turceasca ce fusese umbrit cu desavarsire in zona Bosforului.

Edirne. Fostul Adrianopole.

Nu era prima oara cand ajungeam in Edirne in aceasta vacanta. Prima noastra oprire in Turcia a fost in Edirne cand doar am tranzitat acest oras fiind solutia ideala pentru o plecare la amiaza din Bucuresti spre Turcia. Atunci am stat la un hotel foarte dragut, dar aflat in afara zonei turistice. Pentru intoarcere am considerat ca este bine sa stam cumva in centru, sa vedem orasul pe timp de seara si un pic a- 2a zi dimineata, inaintea intoarcerii in Romania. Drept urmare, cazarea noastra a fost o casa tipic otomana construita la inceputul secolului trecut. Si aceasta cazare merita candidatura la Top 3 hoteluri din aceasta vacanta. Mi s-a parut cea mai autentica, cu un iz balcanic foarte puternic. Defapt, aceasta cazare este prototipul casei pentru clasa medie in Imperiul Otoman. Daca eram calator in 1910, as fi putut fi cazat intr-o astfel de locatie in Edirne, Salonic, Plovdiv sau Istanbul. Acesta era normalul, frumosul si decentul in acele vremuri.

Nu am putut sa stam foarte mult odata ajunsi aici. Un batranel simpatic ne-a ghidat si ne-a aratat toate cele, dar pe noi ne manca spiritul de calatori sa vedem si noi centrul orasului, pe care il vazusem un pic in ziua #1 a excursiei in trecere din masina. Nu eram departe de centru, asa ca de ce nu. Bebe T. era fericit in camera, tot insista sa ajunga in baie si sa intre in cabina de dus. I-am dat de mancare, ne-am relaxat uitandu-ne la o emisiune prosteasca, dar amuzanta la TV in limba turca, dar am zis ca daca nu mai plecam odata, nu mai vede nimeni Adrianopolul.

Plecam deci, astfel ca in numai 7 minute de mers pe jos am ajuns in centru, acolo unde comercianti iti puteau vorbi in engleza, greaca sau bulgara. Retineti ca Edirne a tot fost dorit de bulgari, cucerit si iar pierdut, iar nici greci nu s-au lasat mai prejos cu pretentiile teritoriale din Tracia, in cele din urma granita fiind trasata de raul Maritsa in favoarea turcilor.

 Edirne are un aer de oras tihnit. Cel putin zona centrala. Simbolul orasului este Moscheea Selimiye, opera a arhitectului Sinan in secolul XVI, mai exact intre 1569-1575, pe timpul sultanului Selim II. A fost inaltata in cel mai inalt punct al orasului de atunci, iar minaretele sale sunt inalte de 71m, pe locul 2 in lume dupa minaretele moscheei Qutb din Delhi. Moscheea este considerata apogeul arhitecturii otomane, combinand ce era mai bun in domeniu in acele vremuri. Ulterior, Moscheea Albastra din Sultanahmet, Istanbul, este o reproducere a  Moscheei Selimiye. O alta treaba interesanta, 999 ferestre s-ar afla in constructie, acest lucru simbolizand perfectiunea creatiei lui Dumnezeu.

S-ar spune ca dupa ce treci pe la Selimiye, vizita in Edirne este cam gata. Nu este chiar asa. Noi nici nu am mai apucat sa intram inauntru, doar pe afara ne-am invartit, dar ce am mai vazut prin centru, chiar merita vizitat. Sa revenim deci la orasel.


Ce mi-a placut foarte tare in timpul plimbarii si am observat si atunci cand am trecut prima oara cu masina prin oras a fost Moscheea Üç Şerefeli . Minaretele sale au fiecare un stil diferit de ornamentare, unul din ele amintindu-mi de Biserica din Curtea de Arges. Ajungand seara aici, soarele deja era apus, am intrat inauntru si ne-am plimbat prin intreaga curte a moscheei. Curtea era oarecum plina, cu lume stand la mesele din curtea exterioara. Cumva cred ca aici era un fel de medresa, fosta scoala islamica, iar acum era folosita drept loc de intalnire pentru enoriasii acestei moschei. A fost ultima plimbare printr-o moschee in aceasta vacanta ce ne-a tot purtat prin aceasta lume diferita.

Merita mentionata si Vechea Mochee Ulu Camii, ce se afla la baza dealului pe care este inaltata Moscheea Selimiye. A fost prima moschee construita dupa ce orasul a fost cucerit de otomani. Revenind la istorie, Edirne a fost a 3a capitala, dar prima europeana a Imperiului Otoman, Adrianopole fiind cucerit in 1363 de catre turcii otomani. Multi au impresia ca Imperiul Otoman era in acele vremuri reprezentat de toata Asia Mica si era o imensitate. Insa nu este chiar asa, otomanii erau unul din numeroasele state turcice create in teritoriul cucerit de la Imperiul Bizantin. Diferenta de 90 ani intre cucerirea orasului Adrianopole si caderea Constantinopolelui a fost cauzata si de problemele avute de Baiazid cu mongolii lui Timur Lenk. Baiazid (maretul Baiazid, Fulgerul, anti-eroul din Scrisoarea III) a fost capturat de Timur Lenk si a murit in captivitate.

Pentru ca ne-am plimbat seara, trecerea pe langa marele han si caravanserai din oras nu a fost atat de entuziasmanta precum ar putea fi ziua, iar pentru ca Bebe T. era obosit si nu a adormit deloc in timpul plimbarii in marsupiu prin oras, desi il imbracasem in pijamale deja pentru a nu il mai trezi cand ajungeam la cazare, ne-a fortat sa mergem acasa si sa ne culcam nemancati. Cele cateva baclavale cumparate astazi la popasul acela de care v-am povestit ne-au ajutat sa evitam o eventuala hipoglicemie. Seara s-a incheiat cu mine incercand sa scriu ceva pe blog in timp ce stateam in frumosul hol al casei si mancam baclavale. Dar eram prea obosit, asa ca am mancat doar baclavale si m-am culcat si eu langa Andreea.

A 2a zi, ne-am trezit si am facut pentru ultima data bagajele. Incercam sa le aranjam cat mai bine in masina, mai aruncam din gunoaiele din habitaclu, pe scurt, urma o zi oarecum lunga, cu minim 2 granite de trecut.

Micul dejun a fost clasicul mic dejun turcesc, cu de toate in cantitati decente. Partea haioasa a fost ca televizorul era pus pe un canal de muzica gen MTV sau UTV, unde am urmarit cateva videoclipuri foarte interesante, suprarealiste chiar. Unul din ele era cu un tip ce era captiv intr-o masina si pana la urma se elibereaza, urca pe capota, sparge geamul cu pumnul dupa ce se chinuie tare, iar la final reuseste sa intre in ea. Masina era condusa automat cumva in linie dreapta, iar fetele ce o conduceau dormeau. Suprarealist v-am spus. Dar un videoclip mi-a ramas in minte si am apucat sa-l caut repede, iar de atunci am tot ascultat melodia lui Emir- Aynem Devan. Are ceva din spiritul pe care l-am intalnit in Cirali, de relaxare tinereasca si dolce far niente.

Dupa ce ne luam ramas bun de la gazde, oprim repede in centru pentru a ne lua o cafea buna pentru drum, astfel ca am tras de acel esspreso dublu si cappucino mare pana aproape de Ruse. Langa coffee shop era si o patiserie foarte populara printre localnici ce vindea placinte cu branza. Aici am asteptat cam 20 minute pana sa ne vina comanda. Era o coada foarte haotica, nu prea intelgeam ce se intampla, dar am zis ca e pacat sa nu mai gustam un pic din tabieturile turcesti. Nu le-am mancat acolo, ci pe drum, fiind o foarte buna investitie in contextul zilei ce urma. 

Muzeul Sanatatii, must-see pentru medici

Ne mai ramasese de vazut ceva foarte important in Edirne, fara de care o vizita aici nu ar fi completa.  Complexul Muzeal al lui Bayazid II gazduieste un foarte interesant muzeu dedicat medicinii si sanatatii. Noi observasem acest complex in prima zi dupa ce am trecut peste cateva poduri din piatra ce cu siguranta erau construite cu cateva sute de ani in urma, despre care am aflat ulterior ca sunt mandria orasului, iar ca o plimbare prin zona rurala din Tracia gasesti foarte multe astfel de vestigii.  In acest complex, ce adaposteste o moschee, o vechea scoala de medicina si un vechi spital ce pe vremuri trata tot felul de patologii, dar era renumit pentru abordarea alternativa a maladiilor psihiatrice, utilizandu-se diferite tehnici ce utilizau muzica, arta si meditatia. Unii spun ca intregul complex a fost construit atunci pentru a se incerca o tratare holistica a pacientilor, a intregului. Nu doar corpul, ci si mintea sa fie deopotriva tratate si echilibrate.

Desi nu este departe de centru, cam 7 minute de mers cu masina, faptul ca treci de un rau si un pod de piatra medieval te fac sa consideri ca ai ajuns si cu 400 ani in urma, in jur fiind practic nimic, doar camp si pustietate ce aminteste de Dobrogea natala. Un fel de cartier-sat al Edirne este in apropiere, dar acest Complex Muzeal Medical ar putea si astazi sa adaposteasca pacienti, linistea si serenitatea de aici putand fi utile celor cu tulburari psihiatrice. Stia Bayazid ce stia.

Un articol interesant intr-o revista medicala despre acest loc. Cu siguranta, merita vizitat de orice doctor sau student la Medicina.  https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2866917/

Vizita Muzeului decurge repejor daca nu ai timp si chef sa citesti toate panourile informative din incaperi. Altfel, ele sunt interesante si iti dau multe detalii despre medicina acelor vremuri si istoria otomana. Incaperile sunt decorate tematic, mai ca urmeaza sa fie operat cineva de doctorii otomani.  Informativ, erau doar 18 studenti pe vremuri in aceasta scoala, iar profesorul era unul foarte bine vazut si platit de catre administratie. Pacienti nu erau foarte multi, astfel ca nu stiu cum ajungeau sa plateasca salariile tuturor, dar ei stiu cum isi decontau procedurile prin Casa de Asigurari de Sanatate.

Ne luam ramas bun in cele din urma si de la paznicii muzeului, vreo 4 barbati ce stateau la cei si relaxare, vizitam si magazinele cu suveniruri de unde cumparam apa si un magnet dragut.

Plecam spre granita. Dar spre ce granita? Turcia Bulgaria pe la kapitan Andreevo? Turcia Bulgaria ce trece prin munti? Sau facem vreo nazdravanie. V-am povestit in primul articol cat de haotic era totul la intrarea in Turcia dinspre Bulgaria, aceea fiind cea mai aglomerata si mai mare vama din Europa, ceva asemanator cu cea dintre El Paso si Juarez.


Ca sa concuzionam un pic despre o vacanta in Edirne, nu ar strica o vacanta de cateva zile in aceste locuri, putand adauga si orasul bulgar Plovdiv in itinerariu. Ar fi un city-break prelungit pe cinste, iesind un pic din clasicul tipar ce indruma calatorii mai mult inspre coasta vestica a peninsulei Balcanice.


Speram ca v-a placut povestirea noastra. Ne puteti da un Like la Pagina de Facebook si un share la articol. De asemenea, va asteptam si pe pagina noastra de Instagram unde postam fotografii si alte povesti.

Spor la calatorit!

Comments

comments

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

1 comment