7000km prin Turcia. Jurnal de calatorie. #14. Antiohia, la granita cu Siria. Capitala Kunefelor, Biserica unde a predicat Sf. Petru si Manastirea Sf. Simeon Stalpnicul.

Orasul Antiohia (Antakya in turca, Antioch in engleza) se afla intr-o vale foarte fertila a raului Orontes, la 20 de km de Marea Levantului (Marea Mediterana) intr-o fasie de teritoriu turcesc ce coboara de-a lungul granitei cu Siria, aflandu-se la doar putin peste 100 de km de orasul Alep.

Orasul a fost fondat de seleucizi in secolul IV i.H, fiind cunoscut pe atunci ca Antiohia de pe Orontes. A devenit apoi unul dintre cele mai mare orase ale Imperiului Roman si unul dintre locurile primordiale ale crestinismului timpuriu. A fost apoi cucerit de marele calif Omar in secolul VII d.Hr si de atunci a trecut printr-o lunga perioada de cuceriri si recuceriri, de catre bizantini, turci selgiucizi, cruciati, apoi de otomani, pana a devenit in zilele noastre parte a Turciei.

Istoria acestei zone este una mareata. Antiohia a fost candva unul dintre primele centre ale Bisericii crestine incipiente. Sfintii Petru si Pavel au tinut predici aici. De altfel, in Faptele Apostolilor scrie ca in Antiohia discipolii au fost numiti pentru prima oara crestini.

O sa incep povestea despre Antiohia, asa cum am vazut-o noi, cu cateva citate din cartea “La muntele Sfant” de William Darlymple, un autor care are mult mai multe cunostinte ca mine legate de istoria acestui loc. In aceasta carte el merge pe urmele calugarului Ioan Moshu, care a facut acelasi drum undeva in secolul VI d.Hr.

“Cu exceptia mozaicului din muzeu si a catorva fragmente din zidurile reconstruite ale orasului, se pare ca nici macar o piatra nu a mai ramas din ceea ce era odata cea de-a treia mare metropola a Imperiului Bizantin si, pentru o scurta perioada, sub domnia lui Iulian Apostatul, capitala acestuia. Dintre cladirile faimoase ale orasului, Octogonul de Aur al lui Constantin, Sala de Consiliu unde declama Libaniu ( sofist si retor elin) , marele hipodrom care putea gazdui optzeci de mii de oameni – nu mai exista nimic. La fel ca Alexandria, rivalul sau traditional, Antiohia bizantina este acum un oras al simplelor amintiri, uitat de toata lumea si rememorat numai in lucrarile specialistilor. Exista si un motiv pentru toate acestea. Orasul este construit in mijlocul unei zone seismice si a fost facut una cu pamantul cel putin o data la doua sute de ani.”

Despre cum am ajuns noi in Antiohia

In Antiohia noi am ajuns dupa un drum lung si cu emotii, continuandu-ne calatoria de 7000 de km prin Turcia dupa ce am intampinat probleme cu masina. Pe cand am plecat din Mardin, ne-am bucurat cumva la gandul ca masina inca merge daca se odihneste si se raceste, in ciuda opririlor spontane din zilele precedente(problemele au inceput la Nemrut Dagi si au continuat si la Mardin), si am continuat sa fim pozitivi si sa speram ca va merge in continuare. Totusi consideram ca este bine ca suntem in sfarsit pe drumul de intoarcere spre Romania. Mai aveam un singur hop de trecut, sa ajungem la Antiohia, de aici abia va incepe adevaratul drum spre casa. Sunt foarte mandra de noi ca am decis sa ne continuam drumul conform planului inital. Bineinteles, aici intra si o doza buna de inconstienta ar zice unii, dar noi am considerat-o mai degraba ” a leap of faith”, cum zic americanii, practic asta se traduce in romana ca un salt de credinta, ceea ce a si fost. Speri ca totul va fi bine doar pentru ca iti doresti mult sa ajungi undeva. Voiam sa ajungem la Manastirea Sfantului Simeon Stalpnicul, fiind un punct cheie in cartea ” La Muntele Sfant” si unul din motivele pentru care am ales sa facem aceasta calatorie. Asta a venit si cu “emotii in stomac” zi de zi, si cumva lipsa comfortului emotional ca totul este bine cu noi si cu masina. Am trait aceste zile cumva suparati sau mai degraba apasati din cauza nesigurantei zilei de maine.

Revenind la drumul nostru, am avut clipe de neliniste cand am parasit drumul principal ce ducea spre Adana si am facut stanga spre Antiohia, mai aveam ceva kilometri, cam 160, dar Bebe T. dormea, si a dormit bine, chiar mai mult ca de obicei, pana aproape de oras. Am condus si eu, a condus si Traian. Un drum ce din pacate ca aspect , parea ca merge spre nicaieri. Ne apropiam pentru a doua oara de Siria. Dar nu asta era problema, ci faptul ca drumul parea ca merge prin pustietate. Erau orase ce pareau parasite si o saracie ce nu o mai vazusem in Turcia pana atunci. Nu prea era locul in care ne doream sa se opreasca masina subit.

Nu intelegeam de ce un drum relativ scurt il faceam in mult mai mult timp pe GPS. Am aflat apoi cand ne-am apropiat de oras, eram efectiv intram intr-un ambuteiaj. Foarte multe masini mergeau spre Antiohia, lucru care ne-a luat prin surprindere. Orasul era efectiv o destinatie de vacanta pentru turci, noi prinzand si o sarbatoarea musulmana importanta in acele zile. Dintr-o data parca am intrat din desert in Las Vegas. A fost cu adevarat fabulos. Mult, dar mult peste orice fel de asteptare, iar atmosfera era foarte diferita fata de alte orase ale Turciei.

Despre ce putem vizita in oras. Atmosfera.

Am intrat intr-un oras vibrant, plin de lumini si oameni. Noi ne-am cazat in centru intr-o cladire istorica, Hotel Liwan, iar pana ce am ajuns la el am apucat sa gustam din plin atmosfera de pe strazi. Am ajuns pe inserate, dar inca aveam timp sa iesim la o plimbare si la masa de seara, dar mai ales aveam chef, un chef nebun, sa luam si noi parte la nebunia asta.

Dupa ce ne-am cazat si am admirat superba cladire in care aveam sa dormim, ne-am luat carutul si am plecat spre strada principala pietonala – Strada Saray – ce incepe fix la doi pasi de cazare, la o promenada bine meritata. Bineinteles, inainte de a pleca, am intrebat-o pe managera hotelului, cea care ne-a si primit ( o profesionista desavarsita), unde putem manca cel mai bun kunefe. Povestea cu kunefele este ca ele sunt in principal un desert cu provenienta din tarile arabe, nu neaparat din Turcia, asa cum sunt baclavalele. Desi il veti gasi mai la toate restaurantele turcesti, daca vreti un kunefe adevarat nu o sa-l mancati in Turcia, ci poate doar in Antiohia, si asta pentru ca orasul se afla la granita cu Siria, iar schimburile culturale aici au fost extrem de intense de-a lungul istoriei. Noi stim cum ar trebui sa fie un kunefe adevarat, unul cum nici nu am descriere in cuvinte sa-i atribui. L-am mancat in Iordania ( multumim Andrei!). Dar am plecat sa cautam si aici in oras. Doamna de la hotel ne-a recomandat pentru orice masa sa incercam restaurantul Anadolu , cel mai vechi din oras, recomandat si de Lonely Planet.

Aveam sa-l incercam a doua zi abia, caci in acea seara am decis sa mergem la plimbare. Am mers pe drumul pietonal si ne-am imersat in atmosfera de bairam ce cuprinsese orasul. Evident ca eram singurii turisti straini, dar orasul asta este mult prea liber si emancipat ca sa sarim atat de mult in evidenta ca in alte orase, cum a fost de exemplu in Urfa sau Konya. Aici am vazut oameni imbracati lejer, de vacanta, multe femei fara esarfa si imbracate in stil european.

Am ajuns in centru unde efectiv erau restaurante langa restaurante, toate servind Kunefe. Erau restaurante cu traditie, ale domnului X sau Y, unele cu vad mai mare, altele nu. Am decis sa oprim si noi la unul si sa incercam un desert. Nu l-am ales nici pe cel mai full si nici pe cel mai gol. Ne-am inteles prin limbaj non-verbal cu chelnerita si am reusit sa comandam un kunefe si o cafea. Traian tot incerca sa ii explice diverse, dar ea nu intelegea, iar eu incercam sa mijlocesc discutia dintre cei doi. Cred ca fiind femeie am pur si simplu un grad mai mare de a reusi sa mijlocesc genul acesta de situatii. Ea a inceput sa creada ca eu inteleg turceste, poate fata mea a fost de vina sau faptul ca am reusit sa inteleg totusi ceea ce vooia sa ne spuna. La sfarsit, Traian ii explica ca ar vrea cafeaua la pachet pentru ca Bebe T. era iar nerabdator si nu avea chef de carut, iar ea a crezut ca el vrea sa plece acasa cu canuta de cafea. Am lamurit-o si pe asta intr-un final si ne-am intors spre casa. Nu a fost cel mai bun kunefe, dar nici cel mai rau. V-am zis, pentru cel mai bun, Iordania, Amman, plin de nuci si fistic.

La intoarcere am luat si un kebab la pachet pe care l-am mancat linistiti pe balconul camerei noastre in timp ce Bebe T. dormea linistit, iar noi scriam pe blog.

Manastirea Sf. Simeon Stalpnicul

A doua zi a inceput cu un mic dejun fabulos, umbrit din pacate de emotiile si gandurile legate de cum se va comporta masina in acea zi. Poate ca Traian era mai pozitiv, eu insa incepusem ziua cu norul negru desupra mea. La asta a contribuit faptul ca stiam ca drumul pe care aveam sa il facem dupa-amiaza spre Adana avea un segment cu un deal abrupt ce strabatea muntii, iar cireasa de pe tort a fost cand Traian mi-a povestit ca urma sa urcam un deal destul de abrupt pana sa ajungem la manastirea Sf. Simeon. Am decis insa sa plecam mai departe.

Despre cine a fost Sf. Simeon Stalpnicul cel Tanar

Dealul pe care se afla manastirea era candva numit ” Dealul minunilor” ( Mons Miabilis). Sf. Simeon Stalpnicul cel Tanar a locuit aici in acele timpuri, si mai precis in varful unui stalp, in secolul VI d.H, timp de 52 de ani, zi si noapte. Geografic vorbind, nu e greu sa-ti imaginezi de ce au ales acest loc, cu stalucirea metalica a Mediteraniei in fata, la sud cu Muntele Cassius si crangurile de maslini ale Siriei, si la nord cu campiile plate si fierbinti ale Ciliciei.

Sf. Simeon Stalpnicul cel Tanar s-a nascut in jurul anului 520 d.Hr in Antiohia Siriana intr-o familie religioasa ce proveanea din regiunea numita pe vremuri Edessa (acum cunoscuta ca Sanliurfa) . Acesta s-a urcat pe stalpul sau cand avea varsta de 20 de ani.

Primul calugar care a decis sa adopte acest stil de penitenta fusese Sfantul Simeon cel Varstnic, care statuse in varful stalpului sau, de langa Alep, timp de 37 de ani, cu un secol mai devreme (pentru a scapa de pelerinii din jurul sau), pentru ca apoi sa fie intrecut de Sfantul Simeon cel Tanar care a stat in varful stalpului mai mult cu 15 ani.

Pentru a intelege mai bine contextul istoric din acele timpuri, merita sa urmarim povestea din cartea “De la Muntele Sfant”, care spune ca in anul 560 d.H pe cand Ioan Moshu ajungea in Antiohia, orasul era deja intr-o stare de decadere morala si sociala, astfel incat multi oameni s-au intors spre figura religioasa a Sf. Simeon Stalpnicul cel Tanar, ajuns deja un pustnic vestit. Pilastrul sau se afla la cativa km de orasul antic. In cei 52 de ani cat a stat pe acest stalp, in jurul sau discipolii lui deja construisera o intreaga manastire, iar locul devenise un adevarat centru de pelerinaj al credinciosilor, construit in jurul unui sfant aflat in viata. Intr-una dintre cele mai atipice manifestari ale pietati crestine care a existat vreodata, un om viu – un laic, nici macar un preot, era obiectul principal de veneratie din biserica.

Conform cartii, de acolo de sus, din varf, Stalpnicul dadea glas unor amenintari ingrozitoare si ii avertiza pe credinciosi, chemandu-i sa se pocaiasca si sa isi schimbe obiceiurile. Se spune ca puterile lui erau remarcabile. Conform marturisirilor hagiografului lui anonim: “praful din hainele stalpnicului era mai puternic decat crocodilul fript, balega de camila sau branza bitiniana amestecata cu ceara ( lucruri care puteau fi gasite in mod obisnuit in trusa unui medic bizantin). Acest praf putea sa vindece constipatia, sa arunce flagelul leprei asupra necredinciosilor, sa invie magarii si sa indulceasca la loc vinul acrit.” Stand pe stalpii lor acesti oameni erau considerati raze stalucitoare de transcendenta , vizibile de la mare distanta. Erau oameni despre care se credea ca ar fi depasit granita realitatii si ar fi dobandit acces direct la divinitate.

Pe vremea cand Ioan Moshu a venit aici toate culmile care se puteau zarii cu ochiul liber erau incununate de stalpnici, iar competitia dintre ei era apriga. Daca unul dintre ei era lovit de fulger, lucru care nu se intampla prea rar, rivalii pustnicului trasnit luau acest fapt ca pe un semn clar de pedeapsa divina. Vizitarea acestor sfinti stalpnici era o preocupare foarte populara pentru umplerea dupa-amiezelor doamnelor pioase din suburbiile mai la moda ale Antiohiei. Candva, drumul dintre Antiochia si coasta era sufocat de credinciosi si pelerini veniti din toate colturile lumii mediteraneene.

---

Astazi insa foarte putini calatori mai calca pragul ruinelor manastirii, mai ales datorita ingrijorarii legate de siguranta calatoriei in zone aflate atat de aproape de Siria. In Antiohia nu au mai ramas decat o mana de crestini stransi in jurul Bisericii.

“Stalpul rupt este inconjurat acum de ruinele bisericilor, manastirilor, adaposturilor pentru pelerini si ale oratoriilor care rasarisera pe langa ea, o panorama faramitata de ziduri prabusite si arcade cazute. Singurii intrusi sunt pastorii care cauta adapost pentru turmele lor pe timp de furtuna. Nici chiar poteca de pamant nu mai ajunge la stalp.” Asta povestea in anii ’92 autorul.

In ziua de astazi, in povestea scria de Andreea si Traian, vreau sa consemnez ca lucrurile au ramas in mare parte exact la fel. Locul acesta este insa incredibil, unul dintre cele mai incredibile pe care le-am vazut in intreaga calatorie. Dar nu am vazut urma de turist aici.

Cum ajungi la manastirea Sf. Simeon:

Drumul pana aici era destul de dificil de gasit, dupa cum ne-a povestit o blogarita turcoaica, cu care conversasem de curand pe Instagram, unde gasisem poze cu ea in aceasta locatie ( cam acestea sunt tehnici moderne si de mare actualitate de investigare a unor zone in care urmeaza sa calatoresti). Google Maps nu este aplicatia care sa te ajute sa ajungi corect la destinatie, si conform indicatiilor ei a trebuit sa urmam gps-ul doar pana la baza muntelui, de unde trebuia sa ne luam apoi doar dupa niste indicatoare mai vechi. Practic trebuie sa urmezi drumul national D420 din Antakya spre Samandang. Mai jos am adaugat un punct salvat pe Google Maps care nu este Manastirea, ci este punctul in care trebuie sa ajungeti, iar apoi sa urmati indicatoarele. Sfatul este sa nu urmati Google Maps spre manastire folosindu-va de alte adrese gasite online.

Se pare ca nu este printre destinatiile turistice foarte populare in momentul actual, dar se vede ca mai demult situatia statea diferit.

Am inceput urcusul urmand indicatoarele, si am urcat, si tot urcat, si tot urcat, parca urcam in Poiana Brasov. Sincer nu m-am asteptat sa urcam atat de mult sau sa mergem pe o distanta de cativa km buni. Am urcat pe deal, am coborat apoi pe altul, si am urcat din nou. Din fericire, modul in care masina s-a descurcat ne-a dat curaj pentru mai departe. Intr-adevar, exista si o mare diferenta. Ne intorsesem in sfarsit in zona Turciei cu temperaturi normale pentru luna august, mult mai asemanatoare cu ceea ce este in Romania si restul Europei. Chiar in acea zi, temperaturile erau chiar mai scazute, la asta contribuind si apropierea de mare. Chiar pe cand stateam la manastire am avut sansa sa ajungem intr-o zona de belvedere, de unde se putea vedea marea Levantului atat de frumos.

Cum am ajuns sus la intrarea in manastire, ne-a salutat un militar responsabil al sitului turistic. Am inteles ca in urma cu cativa ani pe aici nu mai era nimeni, ca era chiar periculos, bloguri din 2014 povestesc despre pastori cu arme si turmele lor si de nesiguranta turistilor solo. Ei bine in ziua de azi, august 2019, va spunem ca este o zona sigura, pazita si protejata. Soldatul ne-a salutat cu bucurie, poate si din cauza ca aveam un copil mic cu noi, sau poate ca nu vazuse demult pe cineva.

Am pasit spre ruinele manastirii, si ne-am trezit singuri intr-un loc vast, explorand. Plin de soparle-cameleoni la tot pasul care se incalzeau pe bucatile de piatra albe, golase, care candva alcatuiau acest lacas de cult. Cel mai tare ne-a emotionat momentul in care am vazut ruina stalpului, a devenit brusc ceva real. Eram chiar in acele locuri din carte, le vedeam cu ochii nostri.

Zona este inconjurata de eoliene care profita de vantul adus de marea aflata atat de aproape. Unii spuneau ca ele stirbesc frumusetea zonei, noua ni s-a parut ca dau un aer atat de aparte si misterios incat era pacat sa nu fie aici. Nu poti sa stai in acest loc si sa nu te intrebi cum trec 1500 de ani de istorie intr-o clipita.

Cum poti sa mai fi omul care traieste in furnicarul orasului său, cu nasul in pamant, ducandu-se de la munca – acasa, scufundat in rutina zilei, cand vii si vezi cat de mici suntem in bataia timpului?

Andreea

Dupa ce am vizitat manastirea, ne-am intors in oras, si am vizitat si restul atractiilor turistice importante ale Antiohiei.

Biserica Sfantului Petru

Se afla chiar la iesirea din oras, undeva pe dreapta, pe un deal, foarte aproape si de Muzeul Arheologic din Antiohia. Este alcatuita dintr-o pestera sapata in stanca Muntelui Starius, cu o adancime de 13 m. Este una dintre cele mai vechi biserici crestine ale lumii.

Traditia crestina il considera pe Sf. Petru ca fondatorul biserici din Antiohia si primul preot al comunitatii crestine create aici. Este considerat ca aici, unde se afla biserica, este locul in care a inceput sa predice Evanghelia in Antiohia.

Cele mai vechi ramasite din biserica dateaza din secolele IV-V d.H. Cruciatii din Prima Cruciada care au ocupat Antiohia in 1098 au contribuit la intretinerea bisericii si constructia fatadei. Capucinii lui Papa Pius IX au contribuit si ei la restaurarea locasului in 1863, iar Napoleon a contribuit si el de asemenea.

Biserica Ortodoxa a Sfantului Pavel

Chiar in centrul orasului, la inceputul strazii principale, se afla ascunsa de cladirile din jur, biserica ce candva a fost Patriarhia Antiohiei. Intrarea se face pe un gang pe care nici nu l-ai baga de seama in mod normal. Ne-am invartit si noi putin inainte de a ajunge aici.

Intrarea nu este pentru oricine, si se vede atitudinea defensiva a mici populatii crestine care a mai ramas aici. A trebuie sa explicam portarului cine suntem, de unde venim si ca am dori daca se poate sa vedem biserica pe interior, si in cele din urma ne-a lasat. Erau si alti oameni inauntru, majoritatea turisti vestici indrumati de preotul locului. Erau si crestini de-ai locului, imi amintesc o mama cu fetita ei.

Biserica dateaza din 1860. Dupa un cutremur devastator in 1900, a fost reconstruita cu ajutor ortodox rusesc.

Curtea este una foarte frumoasa si pasnica, iar biserica are cateva icoane deosebite. Ne-a facut placere vizita aici, mai ales ca a fost pe 15 August, Sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului.

Muzeul de Arheologie Antakya

Este un muzeu foarte frumos, cunoscut mai ales pentru colectia extinsa de mozaicuri Romane si Bizantine. Se afla la 1,5 km de Biserica Sf. Petru, intr-o cladire incapatoare.

Este unul dintre cele mai mari muzee din lume ca numar de piese, iar exponatele de aici sunt foarte diferite de orice am vazut vreodata. Este acum mai mare decat muzeul din Zeugma ca suprafata de mozaicuri expuse, si cu adevarat chiar mai impresionant.

Pe langa mozaicuri, ne-a placut foarte mult si Statuia Regelui Suppiluliuma.

La sfarsit am cumparat de pe straduta de langa muzeu, de la un atelier contemporan de mozaicuri, doua piese care mi-au placut la nebunie. Abia astept sa ne facem putin timp si sa dam doua gauri pentru a le monta pe perete.

Dupa ce am vizitat tot ce ne interesa, am luat masa de pranz la restaurantul Anadolu din centru, cumva nu gasisem alt loc care sa ne faca cu ochiul si am zis sa mergem la sigur. Bebe T. nu a fost foarte rabdator, asa ca a fost o masa mai pe fuga. Restaurantul este cumva pe tipicul mai vechi, mai clasic, putin prafuit as spune, dar mancarea a fost buna. Dupa am plecat la drum spre Adana, ne astepta un deal mare in fata si drumul abrupt spre coasta, asa ca am plecat cu emotii. Oare ne va duce masina pana acasa?

Va urma.