7000km prin Turcia. Jurnal de calatorie. #13. Gobekli Tepe, cea mai veche constructie religiosa. Muzeul de Mozaicuri Zeugma din Gaziantep.

carturesti.ro

Urmeaza o alta zi lunga, petrecuta in tinuturile tulburi din sudul Turciei de la granita siriana, pe o caldura ucigatoare. Chiar daca aveam sa conducem cam 570 km astazi, sa vizitam Gobekli Tepe, unul din cele mai importante situri arheologice din lume, iar apoi muzeul mozaicurilor Zeugma din Gaziantep, principala emotie a zilei era legata de masinuta noastra draga. Oare va reusi ea sa porneasca in urma evenimentelor din ziua precedenta?

Plecarea din Mardin

Eu consideram ca da, ca nu vor fi probleme cu masina, cel putin la pornire, caldura fiind cea care dadea cel mai probabil batai de cap motorului. Dar pana atunci trebuia sa plec sa iau masina de unde o parasisem cu 1 zi in urma. Nu pot nega ca am trait momente frumoase la 7 dimineata plimbandu-ma printr-un Mardin gol, aerisit si racoros. Calatorul din mine nu s-a putut abtine si a coborat pana la Ulu Camii – Moscheea cea Veche, construita de selgiucizi in sec XII, dorind sa o vad si sa fac cateva fotografii. Nu era nimeni in curtea moscheei, astfel ca m-am putut bucura in liniste de acest loc. Poate ca bucura era mult spus caci ma grabeam cumva. Ca fapt divers, Ulu Camii se afla in partea de jos a orasului fata de strada principala, astfel ca dupa ce cobori cam 4 minute, trebuie sa urci, numai ca eu doream sa urc pe alt drum, care sa ma apropie de locul in care era parcata masina. Asta mi-a adus o plimbare prin ganguri intunecate si scari cu miasme dubioase, fiind un pic mai mult decat ce mi-as fi dorit in acele momente. Cand am iesit intr-un final la bulevard, am respirat usurat.

Masina ma astepta cuminte, a pornit cum trebuie, iar eu am parcat-o imediat in dreptul hotelului nostru. Nu puteam duce bagajele caci Andreea si Bebe T inca dormeau, astfel ca am inceput sa-mi sun prietenii ce lucreaza prin tarile arabe, ce conduc destul de mult, si le-am expus problema supraincalzirii. Ei au fost foarte relaxati in aceasta privinta spunand ca asta se intampla des in timpul verii si pe acolo, dar si ca se spune ca masinile produse pentru piata din Orientul Mijlociu ar avea radiatoarele mai mari si in mare ar fi mai pregatite sa reziste unor astfel de temperaturi (45 grade Celsius la umbra).

Daca tot vedeam ca ai mei inca nu se trezesc (adevarul e ca era greu sa te trezesti daca in camera era bezna totala), eu am inceput micul dejun si m-am conversat cu 2 indieni ce erau calatori prin aceste locuri, tipul acela de baieti ce isi pun probleme in legatura cu siguranta lor in astfel de locuri traditionale.  Dupa ce am mancat suficient pepene verde, util pentru hidratarea matinala si micul dejun a inceput sa se aglomereze, i-am trezit si i-am adus si pe celalti membrii ai familiei la masa. Daca am ajuns la masa mai din timp, am mancat relativ binisor, dar dupa cum am spus si in articolul precedent despre acest hotel, micul dejun nu cred ca merita nota 5.

In ora ce urmeaza terminam si bagajele, le ducem si la masina, aranjam totul si plecam. Emotiile in privinta masinii au aparut repede, caci pentru a cobori din Mardin spre drumul principal din Campia Mesapotamiei, mai intai trebuia sa cobori un deal, iar apoi sa urci ceva si mai abrupt. Va dati seama ca acea urcare a fost cu AC inchis, tocmai pentru a incerca sa nu solicitam saracul nostru motoras prea tare. Partea buna este ca mai apoi nu mai aveam alte dealuri de strabatut pana la Sanliurfa, asa ca eram linisititi. Cochetasem cu ideea de a opri in Kiziltepe la reprezentanta Renault- Dacia, dar inca odata ne-am codit. Cel mai probabil era inchis din cauza Bairamului ( desi am fi putut ruga pe cineva de la hotel sa sune la vreun numar de pe internet), dar adevarul este ca ne incurca destul de mult programul. Nu stiam cat am fi stat si mai ales daca ar fi fost utila aceasta oprire. S-ar fi uitat la masina si ar fi zis ca nu are nimic si ca asta e, sa mergem inainte. Se opreste la deal ca toate masinile din aceasta zona a Turciei. Pana la urma am trecut si de Kiziltepe, am oprit la o benzinarie pentru alimentare si apa, iar apoi Bebe T a adormit. Drumul de 2h30’ pana la Gobekli Tepe a decurs cum trebuie, avand parte si de o mica perioada cu ceva nori ce au acoperit arzatorul soare.

Gobekli Tepe

Noi doream initial sa vizitam Gobekli Tepe in ziua in care vizitam Urfa. Dar programul strans, oboseala acumulata in acea zi din cauza caldurii sufocante si faptul ca Bebe T. inca nu dormise la pranz, au facut sa amanam acest important sit arheologic pentru intoarcere.

Aflat la 10 km Est de Urfa, a fost simplu pentru noi sa ajungem aici. Dar si daca esti fara masina, cu un taxi din centrul orasului, vei ajunge imediat. Ultimii kilometri pana la Gobekli Tepe au fost tulburati de emotiile urcarii dealurilor. Speram sa ne intelegeti, ne era pur si simplu frica de dealuri. Cum vedeam un deal, ne tahicardizam, aveam extrasistole. Din fericire, masina a ajuns cu bine in parcarea complexului arheologic, loc unde aveam sa infruntam cea mai mare caldura a acestei vacante. Poate ca a fost foarte cald si in Urfa in oras, dar aici era cumva si umezeala, era sufocant de-a dreptul.

Nu am luat carutul cu noi in aceasta vizita, preconizand ca va fi totusi scurta, un fel de Hit and Run. Am avut dreptate, caci dupa ce am intrat in cladirea noua si futuristica ce adaposteste un filmulet introductiv despre acest templu din Epoca de Piatra, cel mai vechi din lume la ora actuala, am plecat sa luam microbuzele speciale ale complexului ce ne-au dus la obiectivul principal al acestui sit arheologic.


Gobekli Tepe este considerat cel mai vechi complex arhitectural cu rol religios descoperit vreodata. Se considera ca atunci cand a fost construit, oamenii inca nu devenisera agricultorii, iar ei erau in continuare asa zisii vanatori-culegatori ( hunter- gatherer ). Adica o lalaiau peste munti si prin padure toata ziua, mai culegeau o fructa, mai o maslina, mai vanau o caprioara sau un mamut, cam asa isi duceau viata, se tot plimbau de colo colo. Pai si cum vine asta? Acesti oameni, care erau un fel de fii ploii si ai vantului, s-au organizat ei si au construit un astfel de sit (ce a avut o functie eminamente religioasa, foarte putine dovezi aratand ca oamenii ar fi locuit in acest loc). De aceea astazi se vorbeste atat de mult despre Gobekli Tepe pentru ca a dat peste cap multe teorii ale evolutiei umanitatii.

Defapt, ce avem la Gobekli Tepe ( dealul cu burtă, in limba turca)? Un complex cel mai probabil dedicat cultului mortilor, alcatuit din  mai multe structuri circulare ce au in interiorul lor celebrele monoblocuri de piatra in forma de T (cumva o reprezentare a omului), acoperite de reprezentari ale animalelor despre care se spune ca ar fi cele ce pazesc pe cei adormiti.

O teorie interesanta este cea in care templul de la Gobekli Tepe poate fi asociat cu perioada de tranzitie dintre vanatori culegatori si agricultori. In regiune au fost gasite dovezi ale unor asezari permanente si ale unei agriculturi domestice ce au aparut cu cateva sute de ani dupa ridicarea templelor principale. Tot in aceeasi directie, debutul agriculturii in zona poate fi legat de faptul ca oamenii ce construiau aceste temple aveau nevoie de o sursa de hrana sigura si predictibila.

Concluzia multor cercetatori si specialisti in domeniu este ca Gobekli Tepe a ridicat mai multe intrebari decat a oferit raspunsuri. Pentru noi, profani, vizitarea acestui loc poate sa fie sau nu interesanta, dupa caz si sufletul omului. Simplul fapt de a privi un templu din piatra ridicat de oamenii acum 12000 ani, cu 6000 ani mai vechi decat cel de la Stonehenge, este o oportunitate pentru a-ti pune clasicele intrebari: de unde venim, cine suntem, unde mergem?


Dupa indelungata sedere de la cafeneaua muzeului unde ne-am revigorat si delectat cu cafea, ceai si sucuri la suprapret, ne-am facut curaj si am purces spre masina. Mai intai Andreea, iar eu am ramas cu Bebe T. pana cand ea racorea un pic masina, iar astfel am putut pleca in conditii decente.

GPSul ne-a bagat la plecare pe niste drumuri de tara destul de subrede, ne-a dus si prost la un moment dat, considerand ca vom putea intra pe autostrada spre Gaziantep printr-un loc in care in veci vecilor nu s-ar fi putut, si dupa mult stres si condus pe drumuri proaste, inguste, prin satuce uitate de lume, am intrat pe frumoasa autostrada cu 4 benzi ce duce pana departe la Mersin pe coasta mediterana. Dupa aproximativ 1 ora am oprit si am luat pranzul intr-un popas mai de camionagii (desi nu era de camionagii, dar nu avea eleganta celor din zona Ankara-Konya-Aksaray-Antalya). Masa a fost buna, cum altfel poate sa fie in Turcia, carnita buna si cu de toate, iar dupa aproape 1 ora, am plecat iarasi la drum spre Gaziantep.

Muzeul de Mozaic Zeugma din Gaziantep, cel mai mare muzeu de mozaicuri din lume

Gaziantep este considerat capitala gastronomica a Turciei. Aici se mananca cel mai bine. Cunosc oameni care au venit pana aici doar ca sa testeze timp de 1 saptamana toate delicatesele ce s-ar produce numai aici, dupa cum spun localnicii. Noi nu aveam timp de astfel de lucruri, noi doar am intrat in oras pentru a vizita celebrul lor muzeu, Zeugma. Construit dupa ce in apropiere arheologii au descoperit o asezare ce avea mozaicurile pastrate intr-o stare aproape perfecta, ridicarea mai multor baraje si lacuri de acumulare a facut sa fie necesara salvarea lor si expunerea intr-un frumos muzeu. Astazi, Muzeul de Mozaicuri Zeugma din Gaziantep este considerat in top 5 muzee din Turcia, unii punandu-l si pe primul loc.

Muzeul Zeugma, iar in departare se vad colinele Gaziantepului

Este foarte usor sa ajungi aici, mai ales cand vii dinspre Urfa, muzeul fiind asezat pe marginea unei autostrazi interne a orasului, chiar in directia de mers Urfa-Adana. Asadar, pentru noi ocolul a fost nesemnificativ, maxim 15 minute.

Pana acum masina a mers bine, va si mirati, nu-i asa? Stati un pic. In momentul in care am oprit in parcarea Muzeului Zeugma, cineva mi-a taiat calea, eu am franat brusc, iar masina s-a oprit ca pe vremuri la cele manuale, cand nu apasai la timp pe ambreiaj si moare motorul. Numai ca ea nu ar trebui sa pateasca asta, fiind semiautomata. Dau sa o pornesc, dar nu mai vrea sa porneasca. Nu se poate! Nu din nou! Aceeasi problema care se tot repeta de la Nemrut Dagi. Astept 10 secunde in mijlocul drumului, dau sa o pornesc iar, porneste, o parchez si ramand ingandurat tot restul vizitei la muzeu. Acest eveniment ne-a distrus toata increderea. Urmau acum intrebarile. Vom reusi sa ajungem la destinatie? Este mai bine sa ramanem in Gaziantep o seara? Taiem de tot  Antiohia de pe lista? Pe scurt, nu m-am prea bucurat de muzeu, gandurile mele fiind doar la masina de afara al carui comportament nu il intelegeam. Nu era ca si cum urcasem iarasi pe Nemrut Dagi, deloc. Urcasem cateva dealuri pe autostrada, nimic mai mult la temperaturi oarecum decente, 42 grade.  Alt eveniment ce m-a indispus a fost si micul cersetor agasant ce m-a stresat cateva minute bune in timp ce aranjam carutul si masina. Din fericire, nu am avut astfel de momente in aceasta vacanta, desi fuseseram atentionati ca sunt zone destul de dificile din acest punct de vedere.


Muzeul Zeugma este cel mai mare muzeu de mozaicuri din lume si a fost deschis in 2011. Unii spun ca este mai mare si mai frumos decat celebrul Bardo din Tunisia.

Colecția Muzeului de Mozaic Zeugma include 2.448 m² de mozaicuri din perioada romană și antică târzie, 140 m² de fresce, 4 fântâni romane, 20 de coloane, 4 statui de calcar, o statuie de bronz Marte, stele de mormânt, sarcofage și fragmente arhitecturale, toate restaurate într-o condiție pregătită pentru expoziție.

Țiganca

Simbolul acestui muzeu este Gypsy Girl – Tiganca, un fel de Mona Lisa a acestui muzeu. Nu este un mozaic de dimensiuni mari, dar te fascineaza prin privirea ce ti-o arunca de undeva din secolul II aceasta față a unei lumi apuse. Un alt mozaic celebru si superb este cel al lui Poseidon, dar si cel cu Oceanos si Thetys.

Oceanos si Thetys
Poseidon si ai săi

Ca la orice plimbare intr-un muzeu dragut, oprim si la magazinul de suveniruri de unde cumparam un magnet cu Poseidon si un puzzel cu chipul tigancusei.

Ar fi mai multe de spus despre mozaicurile din vechiul oras Zeugma. Statul turc se straduieste de multi ani sa le recupereze pe cele furate din vechiul sit arheologic. Se considera ca multe dintre mozaicurile aflate in proprietatea unor privati ce sunt considerate a fi din zona Siriei, ar fi fost sustrase de la Zeugma.


Fantana de benzina si Legea lui Murphy

Cum era de asteptat, luam hotararea sa plecam spre Antiochia. Asta e, mergeam la risc, mergeam pe incredere. Temperatura la destinatie era cam cu 10 grade mai scazuta decat in Gaziantep asa ca ne gandeam ca poate se va racori si pe drum. Plecam din parcarea muzeului, iar dupa 10 minute oprim sa alimentam.

Prima benzinarie, nu mai avea benzina. Incearca Gigel sa ne puna ceva intr-o canistra, voia sa adune de pe fundul tuturor rezervoarelor intr-o canistra si apoi sa-mi puna canistra in masina. Am zis nu mersi. Mergem la urmatoarea benzinarie, un Shell, ceva cu ștaif. Gigelul ce vine sa-mi puna benzina, pune mana pe pompa de motorina. Ma uit la el, ce faci boss, aici e cu benzina. Lui nu ii venea sa creada ca masina asta consuma benzina. Bine ca m-am uitat si am fost atent. Ii zic sa faca Full, dar pana la primul click si ma duc sa platesc. Cumpar si ceva limonade toxice si niste sucuri relativ naturale, apa, platesc benzina, iar cand ajung la masina, vad cumva o dara de ceva umed in jurul rezervorului si lichid pe carosabil. M-am gandit ca poate e apa de la curatat masina cu stergatorul de parbrizuri din benzinarii, dar defapt individul a dat pe afara benzina, imi dau seama cand ajung langa masina. El isi cere scuze, dar eu plec, nu mai stau la discutii. Ce puteam sa fac, sa ma cert pentru cativa litri de benzina. Asta e, astia sunt oamenii.

Mai distractiv este cand imi povesteste Andreea cum a fost treaba. Gigelul plecase de langa pompa, se plimba prin parcare, si deodata il vede cum vine fugind speriat catre masina. A curs cam multa benzina dupa spusele ei, lucru observat si de mine dupa ce m-am uitat cu atentie pe bonul de benzina. Cred ca am pierdut cam 5 litri. Dar asta e. Asa e in tenis. Bine ca 1. Nu mi-a pus motorina si 2. Nu s-a intamplat ceva mai rau. Tipul avea totusi potential, voia sa puna din start motorina, lucru ce ne ar fi blocat serios vacanta. In cele din urma, mirosul puternic de benzina din habitaclu a disparut dupa 15 minute de mers cu geamul deschis, iar noi ne continuam drumul foarte stresati si de masina, si de episodul cu benzina. Nu ne doream decat sa ajungem in siguranta in Antiohia.

Dupa vreo 40 minute de autostrada, timp in care am mai strabatut niste munti si am trecut prin niste vai marete ce te fac sa te gandesti la Alexandru cel Mare si ale sale armate ce mergeau neabatute catre India, am iesit de pe drumul principal si am continuat spre Sud, spre provincia numita Hatay, o limba de pamant intre Marea Mediterana si Siria.

Dragut cum in aceasta harta, orasul sirian Alep pare atat de aproape. Adica nu doar pare, este aproape.

Segmentul acesta de drum, alaturi de cel spre Mardin, ne-a stresat tare cu ceva timp inainte sa ajungem aici. Dar dupa ce am contactat cativa bloggeri din Turcia si i-am intrebat despre conditiile din aceste locuri, ne-am linistit cat de cat. Urma sa fie totul bine, Instagrammeri de succes din Turcia vizitasera Antiochia, iar fetele se plimbau mai ceva ca in centrul vechi bucurestean pe stradutele vechiului oras. Asta nu schimba cu nimic faptul ca aceste regiuni sunt considerate de evitat de catre MAE. Daca eu zic ca a fost ok aici, poate sa nu mai fie ok peste 2 saptamani.

Intr-adevar, momentul in care am iesit de pe autostrada a insemnat o schimbare. Orasele si satucele prin care treceam erau mult mai rurale, atmosfera era mult mai aproapiata de cea arabeasca, iar peisajul era foarte interesant. La stanga, spre Est, aveam muntii ce ne desparteau de Siria si provincia Alep, iar la dreapta, spre Vest, aveam o prelungirea a muntilor Taurus, pe care aveam sa ii trecem iar maine in drumul de intoarcere spre Adana. Eram intr-o vale ce avea o singura directie, Antiohia, iar lumina ce scadea treptat in intensitate accentua sentimentul ca ne indreptam spre ceva necunoscut.


Astfel s-a petrecut mare parte din a 13 zi a excursiei noastre in Turcia. Desi eram pe drumul de intoarcere spre casa, am facut acest mic ocol pana in Antiohia. Ocol ce a meritat cu varf si indesat. Dar despre asta va vom povesti in articolul urmator.

Comments

comments

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

1 comment