7000km prin Turcia. Jurnal de calatorie. #6.1. Kekova, orasul scufundat, Biserica Sf. Nicolae si orasul-fagure Myra.

Cum va spuneam si in articolul precedent, deja incepeam sa schimbam peisajul inca de ieri, iar azi dimineata ne-am trezit pe litoralul ravnit de toti est-europenii, Antalya!!!

Numai ca noi nu eram la all-inclusive, ci poposiseram pentru o seara la un hotel despre care am putea spune ca era decent. Nu chiar ce ne asteptam noi de la o experienta turceasca, desi privelistea era de-a dreptul superba.  Sederea noastra aici urma sa fie efemera, caci urma sa plecam iute si sa vizitam cam ce ni se parea noua mai interesant.

Interesant inseamna urmatoarele:

Orasul scufundat de la Kekova unde ne-am fi plimbat cu barca, vechea biserica a Sf Nicolae, ridicata deasupra mormantului sau in Demre ( vechea  Myra ), cetatea fagure Myra, poate am fi ajuns si la Arykanda, cetatea liciana pe care nu o vazusem ieri, iar pe seara am fi ajuns la Cirali-Olympos, o localitate gen Vama Veche / 2 Mai, unde ne-am fi bucurat de o mare superba, o cazare linistita cu gradina si tot ce trebuie si cateva ruine deosebite la malul marii. Eu zic ca avem in fata un plan ideal.

Cam toate s-au intamplat, mai putin vizita la Arykanda, drept pentru care suntem foarte recunoscatori ca am reusit sa facem ce ne-am propus. Am fost atat de eficenti incat la 16:30 eram in Cirali la cazare, iar la 17:30 Bebe T dormea somnul de dupa-amiaza in pat. Cum am reusit sa facem toate acestea?

Cotetul gainilor with a view

Sa revenim deci la desfasurarea evenimentelor. Despre Hotelul Carpe Diem din Finike va va povesti Andreea. Nu a fost cel mai hit, nu a fost nici vreun cotet, dar la propriu aveau o gradina cu gaini la care s-a holbat Bebe T cat timp am mancat micul dejun. A fost ceva “ca sa fie” si din fericire nu am stat aici decat o seara, tinand cont ca la inceput planificasem sa dormim cele 2 seri de pe coasta mediteranei in Finike, mai apoi hotarandu-ne sa mergem in Cirali.

La ora 7:30 eram pe terasa hotelului Carpe Diem si luam micul dejun. Deja soarele, si a sa reflexie in apa marii ne cam orbeau si nu reuseam sa ne alegem bine mancarica de la bufetul suedez. Desi micul dejun era programat sa inceapa la ora 7:00, la 7:30 ei inca nu reusisera sa aranjeze tot. Partea draguta a micului dejun a fost ca am stat pe o terasa unde era localizat si cotetul gainilor si al ratelor din complex. Ceva foarte rustic si dragut, iar Bebe T. a fost amuzat si distrat pe toata durata mesei de gainile care se agitau sa prinda ce le mai aruncam noi si ceilalti comeseni.

Kekova – ceva frumos

Am plecat pe la ora 9 din Finike. O cifra frumoasa, soarele era sus pe cer, deja era cam cald, dar masina are AC asa ca nu ne facem probleme. Conducem aproximativ o ora si ceva, timp in care Bebe T are probleme in a adormi, iar noi facem ne schimbam la volan de mai multe ori. Se pare ca Mama este cea mai eficienta in a adormi un copil.

Urma sa vizitam ruinele unui vechi oras aflata pe insula Kekova ce s-a scufundat in urma unor cutremure prin secolul II. Ajungem in micul port turistic din asezarea Kaleucagiz. Asta veti trece pe GPS cand veti pleca spre orasul scufundat din Kekova. Coboram cu ambitie pana in port, asteptand sa ne apara in fata o parcare mai de Doamne ajuta, nu ceva la 1km de port in sus pe deal. Intr-un stil super balcanic si adevarat, parcam fix in buza portului, la 1 metru de apa, langa barcute, de unde barcangii si dispecerul barcilor ne abordeaza instantaneu cu mult curaj. Ne explica cum ca preturile sunt fixe, iar barca costa pentru 1h30min cam 400 TL, iar pentru 3h30min 800 TL. Eu stiam alte preturi, dar in fine. Negociem la 60 Euro, o suma rotunda, adica cam 370 TL, pentru aproape 2h. In final au cam fost 1h45min. Partea amuzanta este ca langa oficiul dispecerului, era un panou mare pe care era scris pretul pe care il stiam si eu, adica 250 TL pentru tura scurta. Oricum, noua ni s-a parut un pret rezonabil cat am dat. Daca iei in considerare ca pe o astfel de barca intra 10 oameni, atunci devine foarte ieftin. Chiar si 2 cupluri ajung sa dea foarte putin pentru o astfel de plimbare precum am avut noi.

Barcangiul nostru era un fel de lup al marilor, ce isi initia probabil sotia sau fiica in tainele condusului de turisti pe langa ruinele Kekovei. Ne mai explica el in cuvinte sumare gen house, church, water, lycian, old, very old, sunken,  orisicum, se straduia.  Alte lucruri despre el. Simpatic, dar distant. Si-a facut ceai cat timp noi am inotat ca niste sefi in golf, iar apoi vazand ca intarzie sa ne invite la ceai precum au fost invitati alti turisti de pe alte barci giantice oprite in golf, i-am cerut si eu 2 ceaiuri pentru mine si nevasta mea. Ne-a servit in minutele urmatoare si pe noi, iar noi am savurat ceaiul cum merita niste sefi care doar ce s-au imbaiat in Marea Mediterana direct din barca.

Orasul scufundat Kekova, AntalyaAm plecat deci spre Antalya unde ne-a lovit un peisaj spectaculos. Este incredibil sa…

Publicată de Medicinistii calatori – Andreea & Traian pe Vineri, 9 august 2019

Partea cu imbaierea merita povestita mai pe indelete. Luasem cu noi din masina si colacul de plaja al lui Bebe T., colac umflat cu aer de Baile Herculane cu aproape 2 luni in urma, care a stat aruncat pe dulapul de acasa si a fost carat umflat pana in Turcia. Eu asa m-am gandit atunci, de ce sa il dezumflu? Ca sa il umflu iar? Si uite ca a fost folosit cu mare gratie la Kekova. Barcangiul nostru a parcat barca in golf, oarecum aproape de malul ce adapostea ruinele unei biserici si alte morminte liciene. Dar acest aproape devine departe cand inoti. L-am pus pe Bebe T. in colacul lui, iar Andreea a inceput sa inoate cu el in colac spre mal. Am ajuns toti trei la mal in curand, cu Bebe T. foarte entuziasmat si bucuros sa stropeasca, sa se agite pe malul marii si sa culeaga pietricele. Atunci eu m-am gandit ca era mai bine sa luam si ghiozdanul cu telefonul si sa facem si noi niste poze aici. Asa ca i-am lasat sa se joace si m-am duc cu colacul sa iau ghiozdanul cu tot cu telefon. Am inotat dus-intors, am facut poze pe plaja langa ruine si la final am abandonat ghiozdanul la mal in timp ce l-am dus pe Bebe T. inapoi, iar mami a plecat intr-o noua tura sa ia si ghizodanul. Pentru ea a fost o placere, ar fi inotat intruna. Bebe T. se bucura entuziasmat din barca aratand-o pe mami in apa.

Andreea a scris o postare frumoasa despre Kekova pe Facebook ce a strans multe Likeuri, lucru ce arata ca oamenii iubesc mult peisajele frumoase, mai ales cele in care libertatea predomina. Si ce poate sa fie mai frumos si mai liber decat marea. Eu cred ca nimic altceva, iar desi sunt om crescut la malul marii, care iubeste mai mult muntele, nu am cum sa nu consider ca marea este ceva demn de toata admiratia.

Ce sa mai adaug si eu despre acest loc in afara de ce a spus Andreea. Ma gandeam atunci cand navigam deasupra ruinelor ca frumos ar fi sa inoti pe aici, dar este interzis. Dar chiar si asa, o romanesca cum ar fi? Seara la apus, candva prin septembrie, octombrie…vorbesti cu un lup de mare turc care s-ar baga la o nazdravanie…

Restaurantul pentru localnici din Demre

Plecam in cele din urma spre Demre unde urma sa mancam si sa vizitam Biserica Sf. Nicolae si vechiul oras antic Myra cu ale sale morminte dispuse pe peretele muntelui intr-un stil fagure de miere.  Lonely Planet ne recomanda restaurantul Ipek, ceva foarte popular si in randul localnicilor si al turistilor deopotriva. Locul este foarte aproape de piata centrala a orasului si de Biserica Sf Nicolae. Intram in locatie, ceva plin de barbati localnici aparent fiorosi, nici o urma de familie care sa fie la masa sau macar de femei. Intimidant la prima vedere, dar incet incet, zarim si o femeie client, zarim si o femeie ospatar, un cuplu de straini, iar organizarea si rapiditatea angajatilor ne impresioneaza. Realizam ca aceasta este defapt adevaratul restaurant turcesc, locul in care mancarea este rulata, iar lumea vine sa manance pentru ca stie ca acesta este locul cel mai bun din oras. In 5 minute, aveam masa plina cu de toate, caci asa este la turci, pe masa ti se pun aperitive, ca vrei ori nu vrei. In 7 minute, deja mancam supa de linte comandata.

Masa de la Ipek a fost una dintre cele mai bune din Turcia. Eu am mancat mai mult legume caci incercam sa tin un cvasipost, fiindca era Miercuri si eram in timpul Postului Adormirii Maici Domnului. Intr-adevar, o calatorie in Turcia este mai putin favorabila respectarii Postului. Astfel, am incercat ca macar Miercuri si Vineri sa nu mananc fripturi si alte bunatati la gratar din partea bucatarilor otomani.

Un aspect interesant retinut la Ipek, a fost felul in care angajatii lucreaza. Sau poate erau defapt proprietari, dar greu de crezut ca inca lucreaza cot la cot cu angajatii tinand cont ca restaurantul este deschis din 1980 si ceva si a devenit un clasic al locului. Asadar angajatii chiar muncesc, fac de toate, servesc masa, pun mancare la pachet, se agita, afara e cald, ei transpira, se agita iar, debaraseaza masa repede. Oamenii sunt pusi pe treaba cam peste tot si asta se vede in cum merg lucrurile prin tarisoara asta a lor.

Sf Nicolae din Myra

Pentru mare parte din populatia lumii Sfantul Nicolae este acelasi lucru cu Mos Craciun. Cam toate indicatoarele prin aceasta zona indica spre Baba Noel. Sfantul Nicolae aici devine Baba Noel. La noi s-au cam despartit entitatiile, Mos Craciun de Mos Nicolae, dar noi stim ca defapt figura initiala este Mos Nicolae, caci el dadea daruri copiilor si in realitate. Adica Sfantul Nicolae.

Revenind la Sf. Nicolae, el a fost Episcop in Myra, a participat la primele Sinoade crestine, a fost unul din cei ce au luptat pentru dogmele teologice ortodoxe actuale, legenda spunand ca enervandu-se pe ereziile spuse de Arie, i-a dat chiar o palma. Arie, cel ce a stat la baza ereziei arianismului care considera ca Iisus, Fiul lui Dumnezeu, nu ar fi aceeasi fiinta ca Tatal Sau.

Arianismul este o erezie profesată inițial de Arie (cca 250 – 336), teolog și preot din Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din urmă din școala lui Origen (185-254). Arie, invocând anumite texte biblice (Pilde 8, 22 ; Ioan 14, 28 ; 17, 3), susține că ființa lui Dumnezeu este unică și incomunicabilă, și trage concluzia că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. Separând firea Tatălui de cea a Fiului, Arie face o diferență între “născut” și “creat”, de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu în mod adevărat, prin naștere din veci din Tatăl, ci este creat, de aceea El are un început. Arie a formulat erezia sa spunând: “A fost un timp când Fiul nu era”, adică Tatăl a existat înainte de, și fără, Fiul. Fiul nu este de aceeași natură cu Tatăl, dar se deosebește de celelalte creaturi. El e cea dintâi dintre creaturi, înțelepciunea creată sau “chipul” lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a creat celelalte creaturi. Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu nu ar fi fost din veșnicie, ci Fiul ar fi fost o ființă creată și subordonată lui Dumnezeu Tatăl.

Afirmând aceasta, Arie se baza pe unicitatea lui Dumnezeu, singurul care existǎ în sine. Argumentele sale erau:

Fiul, care nu existǎ în sine, nu poate fi Dumnezeu; pentru cǎ Dumnezeu e unul, Fiul nu poate fi Dumnezeu.

Pentru cǎ Dumnezeu este neschimbǎtor, Fiul, care devenind om a devenit și schimbǎtor, nu poate fi Dumnezeu.

Fiul trebuie respectat ca fiind o ființǎ creatǎ, care deși a venit pe pǎmânt prin Duhul Sfânt, a avut totuși un început.

Fiul nu poate avea o cunoștințǎ directǎ depre Tatǎl, pentru cǎ Fiul e într-o altǎ existențǎ.

Această învățătură a fost considerată de către Biserică o erezie, cunoscută sub numele de arianism. Arianismul a fost combătut cu argumente teologice (mărturisirea de credință a lui Arie fiind desființată punct cu punct) și în final condamnat de către Sinodul I Ecumenic de la Niceea în anul 325. La cererea expresă a împăratului Constantin cel Mare, sinodul a elaborat un crez, Crezul de la Niceea, învățăturile lui Arie fiind declarate eretice. Acest crez arată cǎ Fiul este “homoousion to patri” (de o ființǎ cu Tatǎl, din aceeași substanțǎ cu el), deci Fiul este în întregime divin. Citat din Orthodox Wiki.

Interesanta teologia si disputele din primele secole ale crestinismului. Fascinant si deopotriva greu de crezut cum lucruri de o subtilitate incredibila au ajuns sa creeze atatea diferente in acele vremuri. Si mai frumos pentru noi ca in aceasta calatorie vom trece prin aceste locuri in care luam contactul cu marturii ale unor epoci ce si-au pus amprenta asupra noastra. Vom mai discuta zilele urmatoare despre monofiziti cand vom ajunge la Manastirile Siriece din Estul Turciei.

Revenim la Biserica Sf Nicolae. Drumul prin piata centrala a orasului Demre este flancat de magazine pline de obiecte de cult crestin ortodoxe, 99% dintre ele adresandu-se enoriasilor rusi. Rusa era lingua franca prin aceste magazine, dar nici daca spuneai ca esti roman nu se uitau urat la tine. Intram apoi in ruinele vechii Biserici ridicate deasupra mormantului Sf. Nicolae.

Experienta vizitarii ruinelor este de mai multe feluri. Daca vrei sa fii doar turist si sa privesti arheologic, vei da de grupurile de credinciosi ce se inchina la icoanele inca ramase pe pereti. Daca vrei sa fii pelerin, dai de turistii care se uita la tine ca la felul 14, intrebandu-se ce este si cu dubiosii astia ce isi fac cruce invers. Sau dai de doua fătuci turcoaice imbracate in echipamentul Red Bull, destul de sumar de altfel, ce dau doze gratis celor care doresc sa isi faca poze hazlii bând faimoasa bautura energizanta in cadrul obiectivelor turistice locale. Mie nu mi-au dat, probabil de aceea sunt suparat pe ele si scriu despre ele.

Ne-am invartit ceva prin ruinele bisericii, dar era din ce in ce mai aglomerata de turistii rusi ce veneau in valuri, asa ca am plecat in final. Marturisim ca nu am inteles in timp ce eram acolo care anume este vechiul mormant al Sfantului. Nu era nimic notat nicaieri. Banuiala o avem totusi pentru un anume loc, caci multa lume mergea acolo, dar s-ar parea ca un audiu ghid ar fi util de inchiriat de la intrare. Mai merita mentionat ca Biserica a fost folosita pana la inceputul secolului XX cand a avut loc schimbul de populatie intre Grecia si Turcia, iar toti crestinii de aici au plecat in noile teritorii incorporate in statul grec, cum ar fi Macedonia sau Tracia.

Moastele Sf Nicolae au fost pastrate in aceasta Biserica pana cand crestinii din Bari au venit, le-au luat si le-au adus in peninsula Italica. Unii ar spune ca au fost furate, unii ca a fost vointa Sfantului, el aratandu-se unor localnici crestinii din Bari si spunandu-le ca trebuie sa fie luat din Myra si adus in cetatea lor. https://doxologia.ro/viata-sfant/aducerea-la-bari-moastelor-sfantului-ierarh-nicolae

Caldura era destul de serioasa in momentul plecarii de la Biserica Sf Nicolae, Bebe T. era cam obosit si parca ar fi vrut sa doarma somnul de pranz, asa ca ne-am grabit spre vechea cetatea Myra, unde aveam sa vedem faimoasele morminte sapate in stanca, aratand precum un fagure. Pana la masina parcata langa restaurantul Ipek, am mai oprit si pe la magazinele de suveniruri, unde ne-am tot uitat si pana la urma nu am mai luat nimic. Prea era turistic locul si pregatit pentru rusnacii ce aveau sa cheltuie bani multi acolo. Bine a fost ca nu am luat nimic, caci am luat mai apoi de la localnicii simpli de la orasul antic Myra.

Biserica Sf. Nicolae din Demre si Orasul antic MyraDupa plimbarea cu barca si o masa foarte buna, am plecat sa mai…

Publicată de Medicinistii calatori – Andreea & Traian pe Vineri, 9 august 2019

Despre rosii

Ar trebui sa spun ca Antalya este patria rosilor si a legumelor pe care le mancam in Romania. Toata coasta Antalyiei este plina de sere. Ceva admirabil pe de o parte, oamenii muncesc, fac si altceva in afara de turism. La Kekova sere pe dealuri, intre orasul antic Myra si centrul din Dembre, iarasi sere. Sera este seva bunastarii acestei zone, asa s-ar parea.

Myra la cald

Bebe T. a adormit in timpul plimbarii la Sf Nicolae si a continuat sa doarma si pe drumul scurt catre oras antic lician Myra ce se afla la marginea orasului.

Am parcat masina la umbra si am plecat sa vizitam faimosul oras fagure-de-miere. Vizita a fost cam scurta, la acest fapt contribuind caldura mare, faptul ca soarele ii cam ardea picirusele date cu crema ale lui Bebe T. care atarnau din Manduca si oboseala noastra, asa ca ne-am decis ca dupa ce am facut cateva fotografii ale fotogenicelor morminte liciene sapate in piatra sa plecam. Ar mai fi fost de vizitat amfiteatrul, de explorat mormintele sapate in piatra ce nu erau foarte la vedere si alte locuri de prin zona, dar nu era momentul. Ca in reclama aceea: „nu-i momentul acum, nu-i momentul acum”.

Altfel, o vacanta in Antalya in care sa stati cateva zile si sa explorati vestigiile licienilor ar fi foarte interesanta, sa ajungeti la Arykanda, la Patara, sunt nemurate locuri interesante pentru amatorii de istorie. Dar pentru noi, o poza draguta a fost maximul de obtinut din vizita la Myra. La Mos Nicolae am fost, asa ca hai la drum!

Pana sa plecam la drum, am cumparat din bazar o carticica despre coasta Antalyei si un sarpe din lemn, genul acela de jucarie de pe vremuri de o cumparai la popas pe Valea Prahovei. Il tii de coada si el se misca cum doreste. In schimb, Bebe T. nu a fost atat de incantat precum ne asteptam noi, poate in viitor ii va acorda mai multa atentie.

Ne ciondanim la Andriake, celebrul muzeu al civilizatiei licienilor 

Luasem decizia sa nu mai mergem la Arykanda. Ar fi inseamnat cam 30 minute de condus cu masina pe munte, apoi inca 30 minute la intors, plus minim o ora de vizitat. Asa ca hai mai degraba spre cazarea din Cirali, sa stam relaxati si sa ne odihnim. Dar de ce sa nu ajungem si la Muzeul Civilizatiei Liciene din Andriake, aflat la 2 km de Demre/Myra? Am tot vazut anunturi despre el, era destul de laudat, hai si noi. O conving pe Andreea, nu foarte greu, si ajungem la Andriake, care juca rolul de port al Myrei in Antichitate. Acum este o mlastina, caci depunerile aluvionare au inchis accesul la mare si astfel a decazut in importanta. Complexul parea nou renovat, iar cladirile noi ce se vedeau la capatul drumului ma faceau sa cred ca imediat cum ajungem acolo, vizitam muzeul si hop inapoi spre masinuta si spre Cirali.

Numai ca nu a fost asa. Defapt, uitandu-ma pe o harta din parcare, urma sa mergem destul pe o poteca pe langa alte ruine pana sa ajungem la vechile hambare in care a fost amenajat Muzeul. Cum era si normal, asta a creat probleme si dileme. Cu ce mergem? Daca mergem cu sistemul de purtare va transpira, daca mergem cu carutul, ne chinuim sa-l scoatem si sa-l bagam la loc in portbagaj. Nu ne hotaram, dar mergem spre intrare sa vedem exact cat de departe este locul cu pricina. Gigel de la intrare si in alti doi gigei ne spun ca este departe, cam 800m. Cei doi gigei stateau pe un fel de masinuta de golf, care teoretic ar fi trebuit sa transporte oameni prin complex. Numai ca ei nu au zis nimic despre asta. Asa ca ne-am dus, am scos carutul si ne-am intors. Am fi putut sa renuntam de tot la vizitare, dar deja se trezise Bebe T., noi ne-am ciondanit un pic, ne-am incordat fiecare, asa cum face orice cuplu defapt, si a ramas ca vizitam daca tot am ajuns aici.

Eu am plecat cu Bebe T. spre intrarea in complex, asteptand ca si Andreea sa vina cu carutul. Cand ajuns si ea masinuta de golf era pregatita de plecare si astepta sa ne ia si pe noi. Asa ca am abandonat carutul acolo si ne-am suit si in noi in troncarici. Sincer, sincer, locul era dragut asa de vizitat intr-o dupa amiaza, candva in septembrie. Sunt tot felul de ruine si este amenajat dragut. Adica plimbarea n-ar fi fost groaznica deloc. In schimb muzeul, chiar daca este nou amenajat, ii lipsesc exponate importante si mai mult este de citit decat de vazut lucruri interesante. Practic, poti citi pe Wikipedia in timp ce stai in masina. Norocul nostru a fost ca chiar cand am iesit din muzeu si eram pregatiti sa ne intoarcem pe jos, troncariciul a venit si ne-a dus repede la masina. Macar atat.

Cu totul, am pierdut sa zicem, mai putin de ora cu distractie pe la Andriake. Suficient ca Andreea sa-mi scoata ochii pe parcursul zilei ca am pierdut timpul familiei. 

Se pare ca ziua a 6a a excursiei prin Turcia a fost una dintre cele mai lungi si mai pline de evenimente. Sau poate ca fiind acum acasa scriem si mai mult si mai stufos? Cine stie… Astfel ca partea a 2a a zilei si cum am petrecut seara in Cirali o veti afla in articolul urmator.

Spor la calatorit!

Comments

comments

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

1 comment