Ziua a 10-a a vacantei in Turcia era inca de pe hartie o zi grea. Pe noi sincer ne speriau cei 520km ce urmau sa fie strabatuti astazi, mare parte din ei pe drumuri nationale, in afara clasicelor zone turistice. Ne avantam in interiorului Anatoliei, in locurile unde in urma cu cativa ani kurzii si armata turca se jucau de a soarecele si pisica. Locuri in care azi treci prin zone de control ale politiei atat de baricadate de zici ca kurzii ar avea tancuri. Dar clar este ca in aceasta zi nu ne asteptam sa ramanem cu masina in pană la 1800m altitudine, la 2km de finalul calatoriei, aproape de intrarea in complexul arheologic de pe varful muntelui Nemrut cand mai aveam mai putin de 1 ora pana la apus.
O zi lunga poate lasa intotdeauna loc de suprize. Cand am facut planul eram un pic angoasati, tot nu intelegeam daca aceste zone sunt sigure sau nu, ce fel de localitati vom avea pe drum, pe unde mancam, cum facem cu Bebe T. Pana acum, in toate zilele, am oprit la tot felul de obiective turistice. Astazi nu aveam nimic de vizitat pana la capatul zilei, cand aveam sa vizitam Muntele Nemrut, pe al carui varf se afla mormantul regelui armean Antiochus I, loc faimos pentru frumoasele si impresionantele statui ce pazesc tumulul funerar.
Ne-am trezit frumos si relaxati in frumoasa cazare din Ortachisar. Mai spunem iar, sederea la Lamihan Cave Hotel a fost cea mai impresionanta. Nu ne asteptam sa dormim chiar in aceste locuri, practic in castel, in piatra. Nu am avut noroc sa vedem baloanele, asta este, dar daca aveti noroc si stati aici, ele se pot vedea in fiecare dimineata chiar de pe terasa.
Micul dejun a fost in ton cu cazarea, servit intocmai cum ar fi serviti niste prieteni ce vin in vizita, iar noi am fost si mai fericiti ca am avut ce sa ii dam lui Bebe T. , pepenele fiind alimentul lui preferat in timpul sederii in Turcia. Pepenele si iaurtul. Cand am terminat noi micul-dejun, au aparut si prietenii indonezieni cu care ne-am simtit atat de bine cu o seara in urma, prilej pentru a mai schimba cateva vorbe, a ne ura succes in lungul drum ce il aveam de strabatut si pentru a ne promite ca ne vom vizita candva. Cine stie ce va fi…
Am plecat pe la 9:30 cu totul din Ortachisar. Este greu sa pleci in general intr-o astfel de vacanta, atatea bagaje trebuie aranjate, acum aveam si cateva pahare si suveniruri din ceramica ce trebuiau cumva puse in siguranta in portbagaj. Am mai stat sa si curat masina de tot felul de gunoaie, pentru ca este inevitabil sa nu se adune atunci cand stai cu orele in masina si consumi tot felul de produse si mai ai si un bebelus.
Despre drumul de azi merita spuse cateva cuvinte. Daca veti pune pe GPS Nemrut Dagi, Google maps va va directiona prin mai multe locuri. Cel mai important lucru pe care trebuie sa il stiti este ca daca veniti dinspre Malatya nu veti putea traversa muntele inspre Adiyaman via Nemrut Dagi. Iar cum noi aveam aleasa deja cazarea in Karadut, pe partea sudica a muntelui, a trebuit sa fim foarte atenti la drumul prin care avea sa ne duca GPS-ul.
Astfel ca drumul nostru era spre zona Adiyaman si apoi Karadut. Dar si asa, GPS-ul ne recomanda si alte drumuri, in afara celor mari, unul din ele ducandu-ne spre Malatya, iar cu ceva kilometri inainte, sa o luam spre munte, sa-l traversam si sa iesim undeva prin zona podului Cendere, un vechi pod ramas de pe vremea romanilor.
Pana la urma, am ales drumul cel mai mare. Varianta cea mai circulata, dupa cum parea pe Google Maps la momentul plecarii din Ortahisar.
Prima parte a drumul a insemnat trecerea pe langa Kayseri ( Cesareea ) si vulcanul Erciyes, fratele lui Hasan de langa Aksaray ( daca va bate gandul sa faceti drumetii montane prin Turcia si pe vulcanii Anatoliei, am gasit acesta pagina cu jurnalul unor calatori care au trecut prin toti muntii Turciei – http://www.gang-gang.net/nomad/turkey/index.htm ) iar apoi continuarea spre Pinarbasi, loc unde am bagat benzina si urma sa facem dreapta spre sudul Turciei. Bebe T. a adormit repede, iar faptul ca pe langa Kayseri am ratat o iesire de pe drum a insemnat o vizita inopinata prin centrul orasului. Am fost tare suparat, am oprit la tot felul de semafoare, copilul dadea sa se trezeasca, orasului nu se mai termina. Dar, dar, sansa ne-a suras, Dumnezeu ne-a ajutat si Bebe T a adormit in continuare, trezindu-se la Pinarbasi cand am oprit la benzinarie. A dormit 2 ore pline, lucru care ne-a ajutat foarte mult.
La altitudine
Alimentam in Pinarbasi, mai cumparam o apa, ne dezmortim si plecam. Aici urma sa facem dreapta de pe drumul principal ce leaga Kayseri de Malatya si aveam sa o luam spre sud. Imaginati-va ca drumurile principale in aceasta zona sunt cumva paralele pe axa Vest Est, iar ca sa o iei spre Sud sau Nord trebuie sa treci muntii. Asa ca noi o luam in directia Kahramanmaras. Drumul era impecabil, o sosea cu 2 benzi pe sens taiata prin munte, avand in vedere ca eu ma asteptam la ceva pustiu si cu sate parasite in drum.
Dar, dar, dar. Cand GPS mi-a oferit ruta pe care o urmam, eu am vazut ca el ma baga sa tai un munte, ca iese ca si cum de pe drumul galben si intra pe altceva. Dar am zis ca totusi, daca tot mi-l recomanda tot timpul, indiferent din ce locatie as incerca sa-l setez, atunci poate fi ok. Asa ca la Sariz, o localitate micuta, dar importanta in geografia regiunii dominate de asezari razlete si agricultura de subzistenta, sunt pus sa fac stanga spre munte. Chestie este ca aici GPS imi spunea ca un drum cu 10 minute mai lung o ia inainte, pe drumul galben. Am zis totusi sa facem stanga pe unde ne-au zis.
De aici a inceput aventura. Peisaje superbe, drumuri abrupte, altitudine mare, mergeam frumos pe un platou la 2000m, ne simteam ca in Asia Centrala, undeva prin Tadjikistan. Urma sa ne apara si niste iurte si cativa mongoli pe cai si cu sageti si peisajul era complet. De abia treceau cateva masini. Poze nu am prea facut, aici este vina noastra si ne cerem scuze. Drumul asta a durat foarte mult, cam 1h30, pana la Elbistan. A fost cam prea mult, deja ma enervasem, m-am dat jos, a condus si Andreea o perioada, apoi am trecut eu iar la volan. Dupa ce am trecut la volan, am mai si luat o groapa mare, de unde concluzia ca nu te urca nervos la volan si nu te grabi. Ma saturasem de atatea curbe si frane si urcari si coborari si satuce si in timp ce ne apropiam de Elbistan, drumul a devenit si prost. Mi se cam luase.
Bine ca am ajuns la Elbistan, oras in care nu am intrat, dar in care am mancat la un local cu vad dintr-o intersectie circulata de pe centura orasului. Era un loc in care nu puteai comanda foarte multe lucruri, dar noi am mers pe doua Adana Kebab, cu salata si Ayran pentru ala mic. Doi domni, unul mai in varsta si unul mai tanar preparau mancarea, ei faceau si mis-en-place’ul, ei se duceau sa cumpere paine cu sacul de la o brutarie din apropiere. Cel tanar stia rusa, astfel ca am schimbat cateva cuvinte in turca, rusa si engleza. Noi intrebam cum e drumul spre Golibasi, el ne zicea ca Haraso. Eu intrebam daca crater, el niet crater. Atunci e bine, mergem spre Golibasi traversand muntele, asta e, oricum nu avem ce face, trebuie sa ajungem la Nemrut.
Masa a fost buna, Andreei i-au placut tare bucatele. Mie mi s-a parut cam sarata carnea, dar eu oricum nu sunt un fan al sarii. Probabil ca daca eram imparatul din Sarea in Bucate, nu o primeam inapoi pe fata si eram fericit cu mancarea aceea insipida. Glumesc si eu, nu pot manca chiar fara sare, ii compatimesc pe pacientii mei ce sunt nevoiti sa manance fara sare in timp ce primesc tratament cu glucocorticoizi, dar prea sarat nu prea suport.
Bebe T. a mancat, lui i-a placut iaurtul, i-a placut salata, i-a placut painea, i-a placut ce am mai avut si noi pentru el, per total am fost multumiti de cum l-am alimentat, mai ales ca restrospectiv auspiciile gasirii unui loc de mancare decent nu erau cele mai bune in aceste locuri pustii. Merita mentionat ca Andreea a considerat aceasta masa ca una dintre cele mai bune din excursie.
Intram in “teritoriul kurzilor”
Din Elbistan plecam spre Golibasi via Nurhak. La fel, drum secundar, drum ce strabate muntii, drum pustiu. Nurhak a fost prima asezare in care vedem baricade la intrare si iesire din oras. Nu erau politisti sau militari la post. De acum si pana ce am plecat din Adana, in a 15-a zi a excursiei, am tot intalnit baricade, ele fiind o constanta si o marturie a situatiei tensionate din aceasta zona a Turciei, conflictul escalandand in urma 3 ani, PKK ( Partidul Muncitoresc al Kurzilor – considerat drept grupare terorista de guvernul truc ) si armata turca ducand un razboi de guerilla prin muntii Anatoliei, avand loc si atentate in Diyarbakir si alte orase kurde.
Pana sa ajungem in Golibasi, Bebe T.a adormit la somnul de pranz, iar eu am condus pe drumul de munte cu grija pentru a nu il trezi. Fiind un sofer foarte bun, am avut succes, si intoarcerea la drumurile mari ne-a aflat cu un Bebe T. ce inca dormea si era din ce in ce mai aproape de Nemrut Dagi. Cu timpul stateam foarte bine asa ca ne intrebam daca merita sa vizitam si alte locatii turistice din zona turistica Nemrut Dagi ( podul roman Cendere, ruinele orasului Arsameia, tumul funerar de la Karakus – https://www.planetware.com/tourist-attractions-/diyarbakir-tr-di-di.htm3 ) ce sunt foarte accesibile daca veniti dinspre Adiyaman, adica din sud. Am analizat, ne-am gandit, cu totul ar fi insemnat un ocol de 20 minute in plus. Cu cat opream pentru o poza si o gluma se faceau 40 minute. Pana la urma am zis pas, avand in vedere ca ora estimata a finalului calatoriei era 18 :15, iar apusul la 19: 30, ne inghesuiam prea tare, asa ca mai bine sa avem timp si sa nu ne grabim.
Adiyaman este un oras mare, o baza oarecum buna pentru cine vrea sa plece de aici spre Nemrut Dagi si vrea sa fie foarte aproape. Multe tururi organizate pleaca de aici sau din Kahta, urmatorul oras prin care am trecut in drumul spre Nemrut, acesta fiind mai mic si mai provincial, dar cu toate acestea, un loc bun de cumparat fructe de la aprozarurile stradale. Asa ca din Kahta dragii mei, drumul devine unul de haiducie, cu plimbari prin satuce izolate, copii ce se joaca pe mijlocul strazii si cam ce gasiti si pe la noi prin tara pe drumuri judetene.
Urcarea spre cer
Cum am spus si la inceput, astazi am avut de condus cam 520km. In afara de pauza de alimentat cu benzina si cea de masa, nu am prea oprit. AC a mers incontinuu, iar dupa Golibasi, temperatura din exterior a depasit limita de 40 Grade. Asa ca la o pauza de pipi in apropiere de Adiyaman am luat contactul cu caldura din Sudul Turciei. 42 grade la ora 5 dupa amiaza.
Dupa Kahta, drumul a inceput sa urce cam de la 500m pana la 1200m in localitatea Karadut, unde aveam cazarea la Pensiunea Karadut Pensyion. Nu era cea mai abrupta urcare, totusi, era o panta ca orice alta panta de munte, pe care Andreea conducea foarte frumos si chiar sportiv pe alocuri, cum sade bine unei doamne cu sotul si copilul in spate. Pentru ca timp aveam totusi pana la apus, am zis ca mai bine oprim la pensiune, salutam proprietarii, facem pipi si plecam repede spre varful muntelui Nemrut unde aveam sa vedem faimosul tumul funerar al regelui Antiochus si impresionantele statui din varf.
La pensiune, clasic pentru aceasta parte a lumii, numai barbati. Se da jos Andreea de la volan, eu il scot pe Bebe din scaun, ne cade si o jucarie dinozaur pe sub masina, pe care o recuperam si pe ea la plecare dupa ce suntem atentionati de membrii familiei ce detine pensiunea. Camera nu este o minune, dar in aceste locuri ceva mai bun nu ai cum sa gasesti, macar suntem singuri in ea.
Dupa 10 minute cu totul de stat aici, plecam, nu inainte de a intreba cat mai e pana sus. 15-20 minute este raspunsul, oarecum lent pentru cei 10 kilometri. Plecam, de data asta cu mine la volan si mergem voiosi spre varful muntelui. Eram emotionati caci dupa o zi lunga aveam sa ajungem la obiectivul final, sanatosi si intregi.
Probleme, iar, cu Dacia
Nu mai era mult pana la final, se vedea deja zona de parcare din varf, unde erau cateva cladiri, dar mai era totusi de urcat pana acolo, probabil 2-3 km. In timp ce eram intr-o curba lejera si in fata cu o panta semnificativa, masina pierde din putere, simt ca acceleratia nu mai vrea sa functioneze si dupa inca 10 secunde masina moare de tot. Opresc, pe stanga sensului de mers, caci in dreapta era prapastie si ma gandesc ce oare s-a intamplat. Prima data m-am gandit, oare cum e sa se fi rupt cureaua de distributie. BAM!!!, aici, in varful muntelui, ar fi cam nasol. Ma apuca o angoasa destul de nasoala, dar imi dau doua palme si dupa 2 secunde zic ca asta e, vine asistenta rutiera, ne ia masina si se rezolva. Mai stam aici o zi si ne dau alta masina si ne continuam vacanta.
Asadar eram la 1800m cu masina oprita si frana de mana trasa. Imediat ce am oprit am incercat sa dau cheie iar, dar nu a mers. Dupa 2 minute de ganduri, panica si sentimente diverse, dau iar cheie si masina porneste. A pornit, dar asta ce inseamna? Ce s-o fi intamplat? Hai sa sunam in tara pe tatal Andreei, om pasionat de masini , motoare si lucruri ce implica ulei si benzina. El nu raspunde, asa ca sunam pe proprietarul pensiunii, spunandu-i ca nu mai merge masina, sa ne ajute daca pot. Asa macar ar fi putut sa ne duca si pe noi in varf sa vedem Nemrut la apus, macar sa stim ca am facut o treaba azi.
Continuarea o veti citi in articolul urmator ce va aparea Vineri seara. Am zis ca este pacat sa inghesuim intr-un singur articol atatea emotii, probleme si angoase ale unei zile ce a influentat apoi intreaga noastra calatorie.
Spor la calatorit!!!
[…] articolul precedent, v-am povestit cum plecat din Cappadocia, iar dupa 520km parcursi in pustiul Anatoliei am ramas […]