Medicinistii calatori

Ultimele zile in Lyon

Acum doi ani am postat un articol intitulat Primele zile in Lyon. Am povestit cum a fost inceputul nostru in orasul de pe malul Rhonului. Dar cea mai distractiva parte mi s-a parut sa povestesc cum a fost sa plecam cu bagajele din Otopeni, cum am aterizat in Paris CDG si cum ne-am chinuit sa gasim caminul Mermoz. Acestea sunt amintirile cele mai savuroase pentru ca ne arata prin ce greutati am trecut si cum orice om poate sa faca orice. Important este sa fie optimist si sa creada in el.

Nici nu stiu de unde sa incep… cand a inceput oare inceputul sfarsitului aventurii lyoneze. Cert este ca noi aveam cateva lucruri importante dupa care ne ghidam.

  1. sa vedem daca ne putem scurta cu o saptamana ultimul stagiu din Franta pentru a putea da examenul de Toxicologie si Reumatologie in Romania in ultima saptamana de sesiune
  2. sa ne luam bilete de avion: defapt, UMFul avea sa ne cumpere biletele de avion in conformitate cu regulamentul Erasmus
  3. sa facem curat in camere, altfel urma sa nu primim garantia de 150Euro de la Camin
  4. sa inchidem conturile pe care le aveam pe la diverse institutii ( telefonie, banci, etc )
  5. sa trimitem surplusul de bagaje pe care il aveam in Franta prin Atlassib
  6. sa ne trimitem bicicletele in Romania
  7. sa vizitam in Lyon ce nu am vizitat intr-un an de zile ( multe locuri si cel mai important muzeu, Muzeul Cinematografiei si al Miniaturilor ) si sa mancam la Bouchonul lyonez
  8. sa ajungem la Gara Part Dieu, apoi in aeroportul CDG si ulterior in Otopeni.

Cam atat. Punctele de mai sus au fost cele dupa care ne-am planificat ultimele zile in Lyon.

Problema stagiilor si a biletelor de avion

In mod normal, referindu-ne la perioada 2014-2015, in Lyon aveai voie sa faci doar 6 stagii a cate 6 saptamani. Nici mai multe, nici mai putine. Programul era de la 8 pana la 12. Dar daca lucrai o zi completa, puteai scurta timpul petrecut in acel stagiu. Din pacate, nu puteai incepe alt stagiu si astfel aveai o vacanta. Asta am si facut noi in acel an si de aceea am calatorit atat de mult.

Dar dupa ce s-a rezolvat problema cu profesorul de pe sectie ( o discutie mult mai benigna decat in Romania, fara urlete si mistouri ), trebuia discutat si cu Marion, ofiterul Erasmus. Dupa ce Marion ne-a dat unda verde, am zis ca gata, dam mail in Romania sa ne cumpere biletele de avion pe data de 28 iunie, o zi de Luni. Asa am zis noi, sa plecam Luni. Un nou inceput. Inceputul post-Erasmus.

Intre timp, am incercat sa luam legatura si cu profesorii din Romania, pentru a vedea cum putem da examenele in ultima saptamana ramasa de sesiune. Pana la urma, a ramas sa dam Reumatologia odata cu cei absenti in toamna, iar Toxicologia am dat-o in acele zile, imediat dupa ce ne-am intors acasa. Va zic inca de pe acum ca pe vremea noastra nu exista un regulament Erasmus pus bine la punct si cumva depindeam de cheful profilor. Ei nu aveau o baza in regulament pentru care sa ne dea examen, asa ca noi eram in zona gri… Dar dupa cum am invatat in Erasmus, totul se rezolva, nimic nu este tragic.

Inchiderea contului la banca si la telefon

Eu am fost singurul prost care si-a facut abonament la Free Mobile. Defapt, mai era o colega Erasmus cu noi care avea si o situatie materiala mai buna si ea si-a facut abonament la Free in valoare de 20 Euro dar avea orice inclus. Tot ce voia. Eu nu am vrut sa dau 20 Euro, asa ca am mers pe varianta de 2 Euro, gandindu ma ca nu voi cheltui asa repede cei 50 sau 100 MB. Si acum ma gandesc cat de prost am putut sa fiu. Dar lasa ca eram prost, treceam si peste limita de net, si plateam si mai mult. Pe scurt, aventura mea in universul Free a fost una super paguboasa. I-am platit cat nu fac. Pana la urma, mi-am inchis contul la ei, dar asta doar dupa ce am trimis o scrisoare recomandata la Paris. Acest demers a mai costat vreo 4-5 Euro.

Revenind la cea mai proasta banca din Franta si la cei mai prosti angajati din Europa, LCL. Ceva mai sinistru decat LCL nu exista. Trebuia sa ne gandim din prima ca o sa avem probleme cu ei, promitandu-ne ceva la incheierea contractului, iar apoi lucrurile desfasurandu-se altfel. Cam asa este cu bancile. Dar cea mai tare faza stiti care este? Daca nu ai bani in cont cand vine scadenta facturii ( sa zicem Free Mobile ), primesti penalizare valoarea facturii. Adica eu nu am platit cei 5 Euro la factura caci nu aveam bani atunci, iar ei mi au bagat penalizare 5 Euro. Simplu. A fost dificil sa inchidem contul. Ne-au tot plimbat, ne-au cerut acte si tot felul de prostii.

Bagaje si curatenie

Va mai spun inca odata. Aveam multe bagaje. Eu nu atat de multe, dar Andreea era forta forta forta. Cum s-au strans atatea? Pai fetele si au luat haine pentru ca sunt mai ieftine ca in Romania, iar promotiile chiar sunt promotii. Si fetele, dar si Traian, si au mai cumparat carti de medicina, si pe langa achizitiile de moment, ne-au mai si trimis parintii tot felul de lucruri. Asa ca am devenit clienti fideli Atlassib. Au trecut 3 ani de atunci, nu mai tin minte cate colete am dus la Atlassib, dar am facut ceva drumuri. Minim 3. Si masive asa, nu va ganditi ca duceam 5 kg de haine. Nu, noi jucam in Liga mare. De la 20 kg in sus. Am dus colete pana in penultima zi, Sambata. Era deschis si Duminica, dar atunci voiam sa ducem bicicletele.

Bagajele si curatenia s-au suprapus cumva, ajungand ca intreaga noastra camaruta de 9m2 sa fie total decompensata si sa o luam razna. Dupa ce duceai un transport la Atlassib, te gandeai ca vai ce bine, am mai scapat de cate ceva. Da de unde? Acasa mai descopereai lucruri.

Adevarata echilibristica era in a ne da seama cate kilograme va avea bagajul nostru de cala. Adica cate lucruri trebuia sa pastram la camin, fara sa le trimitem la Atlassib. Nu are rost sa va mai spun ca Duminica seara, ne-am dat toti seama ca avem minim 10kg in plus la bagaj.

Inceputul nebuniei

Cred ca miezul povestii noastre, a plecarii noastre a inceput in dimineata zilei de Duminica. Cu o seara inainte fusesem la un fel de ultim party Erasmus, mai degraba un party ad-hoc pe pajistea de pe malul Rhonului. Ne-am vazut cu Erasmusii medicinistii si ne-am simtit bine pentru ultima seara acolo cu acei colegi europeni. Ce ii drept, nu am iesit atat de mult cu ei, dar nu pentru ca noi eram antisociali, ci pentru ca banii Erasmus au intarziat sa vina 8 luni. Pus in situatia de a alege intre o bere la 5 Euro cu spaniolii intr-un pub, preferam sa umplu un cos mic cu mancare pentru urmatoarele 2-3 zile.

N-am stat pana dimineata la party, tocmai pentru ca stiam ca urma sa avem o zi lunga. Pe la vreo 2 noaptea am ajuns acasa, dar cand m-am trezit dimineata pe la 10, inca simteam vinul marca Cotes du Rhone in mine. Aveam un chef sa ma duc la Atlassib cu bicicleta, pfoai..o placere…. Era o dimineata de vara, cu aer curat, dar care purta in ea umbra caniculei ce va veni. O trezesc si pe Andreea, dar nu plecam la drum pana nu mancam ultimul kebab la vecinii turci din coltul strazii.

Atlassib, bicicleta si vecini

Dupa 20 de minute de biciclit, ajungem la Gara Perrache, sediul Atlassib. Stiam ca doamna nu ne va lasa sa lasam bicicletele cu rotile montate. Desi stiam asta, tot nu reusiseram sa gasim o cheie potrivita pe la camin. Asa ca ne-am dus bombe. Aveam la noi doar niste saci de gunoi si niste scoci. Bombe cum eram, nici doamna nu a gasit vreo cheie prin depozitul acela. Am inceput sa intrebam prin preajma, pe la piata de legume din zona. Nu gasim nici acolo, dar dam de 2 cicloturisti in etate de 60 de ani care scot o cheia minune din bagajul lor. Ghinionul nostru a fost ca la bicicleta mea nu am reusit sa scoatem nici o roata, pe fiecare dintre ele doar un surub reusind sa fie miscat din loc. Celalalt era prea intepenit. Asadar, bicicleta mea a fost trimisa in Romania pe propria raspundere cu rotile montate. In mod teoretic, eu trebuia sa o impachetez, asta inseamnand si roti scoase, si ghidon si sa, tot, si sa o fac cat mai mica. Dar doamna de la Atlassib Lyon a fost de treaba si m-a ajutat. Ajungand in Romania, ii tot trimiteam mesaje, intreband-o daca mi-au acceptat baietii bicicleta.

Peste 2 saptamani, o ridicam din depozitul constantean. Un pic mai dezaxata si zgariata, dar intreaga. Peste o luna descopeream ca imi fusese furata din boxa blocului. Nu mi-au furat-o hotii profesionisti din Franta, indiferent de nationalitate, dar mi-au furat-o vecinii mei scumpi. Pacat de ea, chiar am iubit-o, m-a ajutat mult si m-a plimbat pe unde am vrut. Bicicleta Andreei inca este intreaga si ne-am mai plimbat cu ea fara nici o problema.

Muzeul si Bouchonul

Era ora 12 cand am terminat povestea cu bicicletele. Planul era sa ajung si la biserica, tin minte ca doream sa donez niste lucruri, pentru a fi date apoi altor viitori Erasmusi. Dar era deja tarziu, pana ajungem la biserica se facea pe putin ora 1, asa ca am ramas in Centru. Andreea vorbise cu Irina, rezidenta romanca de pe sectia de Endocrinologie, sa ne vedem inainte sa plecam. Pana sa ajunga si Irina in oras, m-am mai plimbat cu Andreea pe bulevardele dintre Perrache, Bellecour si Hotel de Ville si chiar mi-am cumparat niste tenisi la promotie. Ne-am invartit mult in acel an pe acolo, uitandu-ne la vitrenele magazinelor, intram la FNAC sau Decitre ( un fel de Carturesti ) pentru a ne incalzi si a mai citi ghiduri de calatorie.

Ne vedem cu Irina, rezidenta, si mergem la Muzeul Cinematografiei si al Miniaturii. Cum v-am spus, tot anul am vrut sa ajungem aici. Dar tot anul am considerat ca nu vrem inca sa dam 6,50 Euro pe intrare ( 9 Euro Adulti ), cand mai avem de vizitat atat de multe muzee gratis in Lyon. Experienta in muzeu a fost foarte interesanta si ( pregatiti-va de un cliseu ) o recomandam oricui pasionat de subiect, si nu numai. Poate scriem un mic articol despre muzeu.

Rezolvata fiind treaba cu Muzeul, mai aveam un singur dor, sa mancam in Lyon la un bouchon. Le bouchon lyonnais. Bouchonul lyonez este taverna lyoneza prin excelenta. Degeaba ai venit in Lyon si nu ai mancat la un bouchon din Viex Lyon. Mare parte din ele mici afaceri de familie, unde nu gasesti mai mult de 5-6 mese. Cu toate acestea, gasesti si bouchonuri mai turistice, acesta fiind localizate pe principala strada oferind promotii si reduceri. Aici este un articol din The Guardian cu Top 10 Bouchon Lyonnais. Tot ca si cu muzeul, nu am mancat deloc la bouchon tot anul. Nu am avut bani, si cand a venit bursa Erasmus nu ne venea sa aruncam 30 Euro doar pentru a manca la bouchon.

Am ajuns sa ne oprim la un bouchon destul de popular pe aleea principala. Intotdeauna ma gandeam ca ce le-o place oamenilor sa manance pe strada sa se uite toti la ce au ei in farfurie, sa nu poti ridica coatele de turistul care pozeaza imprejurimile. Uite ca am stat si noi asa si mi-a placut. Ajungi sa fii mai indiferent la ce se intampla si cumva e chiar placut. Una peste alta, ne-a placut la Bouchonul lyonez. Am mancat ceva specialitati locale, pe care le-am mai gustat si la cantina spitalului, dar vorba aceea, acolo nu erai in Vieux Lyon. Irina a dorit sa ne faca ea cinste cu masa aceea, avand in vedere ca plecam de tot din Franta, iar in schimb noi i-am oferit 2 bilete la orice spectacol de teatru, deoarece inca mai aveam 2 file de pe un fel de Pass studentesc la activitati culturale in oras.

Haosul de la Mermoz

Nu mai tin minte exact cand am ajuns acasa. Ca sa fiu corect in povestire, nu mai stiu exact ce am facut in ziua aceea pana seara. Tin minte ca voiam sa merg la biserica sa donez ceva si stiu asta pentru ca era o slujba dupa amiaza pe la 6 si as fi putut sa ajung. Nu mai tin minte ce am facut cu lucrurile acelea, daca m-am dus sau le-am donat. Oricum, lucrurile au inceput sa se precipite. “Cred totusi ca m-am dus la biserica. Tin minte ca m-am intors de la biserica cu un francez casatorit cu o romanca. El m-a lasat cu masina la Spitalul Saint Joseph Saint Luc unde trebuia sa las cartela mea de extern. Nu am lasat-o caci spitalul nu era deschis fiind duminica si ei nu au Urgente. Nu am mai stat sa caut alta intrare si am plecat acasa”.

Curatenie in camera nu era mai deloc. Bagajele inca nu erau facute cum trebuie. Fetele erau si ele mega stresate. Nu mai stiu de cate ori am ajuns sa ma plimb prin camin, intre camera Anei si camerele noastre pentru a cantari bagajul de cala, Ana fiind cea care avea cantar mobil de bagaj.

Pentru a recupera garantia de 150 Euro, trebuia sa facem LUNA. Sa fie oglinda tot. Vreau sa va spun ca am facut un curat in camera aia… . Tot am frecat. Praful de peste tot, chiuveta, geamurile, orice. Mai curatam ceva, mai faceam bagajele un pic.

Este greu sa descriu aici cum a fost aceea noapte. A fost groaznic. Eram super obositi, bagajele erau prea multe, camera mi se parea foarte murdara, intotdeauna mai gaseam ceva cu care nu stiam ce sa fac. In final, am dormit cam 2 ore cred.

Frigiderul era o alta problema. Nu am reusit sa-l vindem initial. Era si normal sa nu doreasca nimeni frigider la final de an. Pe la 6:30 dimineata, ma trezesc si cum ma plimbam pe holul caminului il aud pe vecinul nostru negru, african get beget, cum facea zgomote prin camera. Asa ca ii bat la usa si il intreb daca vrea un frigider. El ma intreaba cat vreau pe el. Eu ii spun sa-mi dea cat vrea el. Nu mai tin minte cat mi-a dat. Cred ca 15 sau 20 Euro. El a fost foarte fericit pentru afacerea asta, noi la fel, i-am mai dat si mancarea care mai era prin camera, orez, paste si tot felul de lucruri cu care nu mai aveam oricum ce face. In momentul in care am scapat si de frigider, am zis ca gata, totul e ok.

Pe un raft al dulapului am pus tot ce mai era prin camera si nu mai aveam ce sa fac cu ele. Niste carti in franceza primite candva pe care oricum nu le-am citit, produse de curatat, alte lucruri de mancare, chiar si o dulceata din Romania –  nu inteleg cum de nu l-am mancat si pe acela. Intuiam ca aveau sa ajunga la femeia care se ocupa cu curatenia, dar nu stiam care din ele. Fericit am fost cand am vazut ca pe tura era chiar doamna cea mai simpatica si care chiar s-a bucurat cand i-am spus ca acele lucruri sunt pentru ea.

Plecarea si bagajul nebun

Dupa ce intregul camin s-a trezit la viata, ne-am dus repede la Receptie sa ne lasam cheia si sa ne decazam. Am fost toti foarte fericiti cand conducerea caminului a spus ca avem camerele curate. Speram sa ne luam si garantia tot atunci. Garantia si-au luat-o doar Andreea si Irina, eu si Ana am asteptat-o pe card pana prin Noiembrie, adica cateva luni bune. Alta fericire de a mea atunci a fost ca nu am mai platit cardul de intrare in camin, asa cum ma amenintase cineva. Mi-l furasera baietii in Italia cu tot cu portofel si eu de fiecare data cand intram in camin trebuia sa astept pe cineva. Ma costa 13 Euro sa refac cardul, dar mi-am zis ca mai bine stau o luna jumatate asa decat sa dau niste banii pe care oricum nu ii aveam in acel moment. Nu m-a incomodat prea tare oricum, lumea in general nu punea intrebari, iar fluxul era maricel.

Fetele au plecat mai repede ca mine de la camin. Eu am mai stat 5 minute. Nu voiam sa ma grabesc si voiam sa-mi termin banana. Ele erau grabite, normal, voiau sa stie ca ajung la timp la Gara Part Dieu si ca se vor sui in trenul de Paris. Merita sa fac o paranteza si sa va povestesc ceva despre bagajul meu. Eu ramasesem fara bagaj de cala. Il trimisesem acasa printr-un prieten cu niste lucruri. Cei de la Atlassib Constanta nu i-au lasat pe ai mei sa-mi trimita un troller, desi cei din Bucuresti permiteau asta, asa ca eu nu mai aveam troller in Lyon. Am cautat pe Leboncoin.fr, un fel de Olx, si am gasit un fel de balena mare albastra, mai mult geanta de voiaj decat troller, dar destul de mare, la 25 Euro. Defapt, foarte mare. Asta ma si atrasese la el. Scria in anunt XXL. Era atat de mare incare mi-am pus problema daca mi-l va lua in avion. Asa am si apucat sa cunosc legislatia. Suma laturilor unui bagaj de cala trebuie sa fie mai mica de 157cm.

Asa ca pleaca Traian frumos de la camin spre statia de Metrou. Dupa 20 de metri, podeaua bagajului cedeaza. Cumva, plasticul acela mai dur a cedat, s-a indoit, impreuna si cadrul de rezistenta. Pe scurt, rotile nu mai puteau fi folosite. M-am chinuit sa il tarasc pana in statia de autobuz. Am dat 2 Euro pentru o statie de autobuz si am coborat in dreptul statiei de Metrou. Acolo nu mergea liftul. Atat ghinion nu credeam ca poate exista. Ajung si la metrou, schimb metroul, ajung si la Part Dieu. Fetele erau in sala de asteptare.

Eu ma apuc sa scot din bagaj lucruri, sa mai arunc cate ceva si sa pun pe mine inca o pereche de blugi si 2 hanorace. Am stat asa pana am ajuns in Otopeni, cu cei 2 blugi pe mine, dar hanoracele si geaca o mai scoteam cateodata. Tineti minte, era sfarsitul lui Iunie!

Trenul pentru Paris CDG a intarziat cateva minute, dar pana la urma am plecat. In 2 ore am ajuns la statia TVG a Aeroportului Charles de Gaulle, locul de unde pleaca Air France si TAROM. V-am mai spus deja ca ne platea facultatea/Erasmus biletele, altfel sigur nu o luam pe aici.

Atentatul din CDG

Eu stiam ca am prea multe kilograme in bagajul de cala. Aveam cam 26 kg, iar maximul era 23. De obicei, te mai lasa cu 25, dar in mod normal mai mult de 23,9 nu prea te lasa sa ai. Planul meu era ca eu sa ii zambesc domnisoarei de la ghiseu, iar ea avea sa ma lase sa trec. Urma chiar sa ii dau si un borcan de gem Made in Romania, iar ea avea sa mi multumeasca foare mult. Nu radeti! Eu chiar credeam in planul acesta.

Totul s-a naruit cand am ajuns acolo si am vazut ca terminalul nostru avea mecanisme automate de check-in si de preluare a bagajului. Mai exact, tu puneai bagajul pe o banda, banda ti-l tragea in sus, ti-l cantarea si nu mai aveai ce sa faci. La prima cantarire aveam 25 kg. Am aruncat un prosop, o tava care imi era draga, borcanul de gem si altele. Am ajuns in final la 23,9. Si mi-au luat bagajul fara sa platesc nimic. Emotii am avut un pic in momentul in care o tipa care supraveghea procesul, a strigat dupa cineva. Eu am crezut ca striga dupa mine si m-am speriat, am crezut ca si-a dat seama ca aveam multe bagaje… Ceva fara sens, dar va dati seama cat de stresat eram…

Daca cu bagajul de cala am terminat povestea, nu prea v-am spus cum erau bagajele noastre de mana. Teoretic, trebuie sa ai cam 10kg. In aceste 10kg trebuie sa intre si bagajul de mana si inca o geanta de laptop, maxim. Noi aveam cam 10 kg in bagajul de mana, rucsac, si incac5-6 in geanta de laptop. Acolo aveam carti in mare parte. Defapt, cartile acestea ne-au facut viata grea.

Eu am fost ultimul care a terminat cu bagajul de cala. Dupa ce il las, dam sa mergem spre controlul pasapoartelor si spre controlul de securitate. Nu facem 2 pasi si personalul din aeroport incepe sa ne blocheze trecerea si sa nu ne mai lase sa inaintam. In scurt timp aflam si motivul, alarma de atac aterorist cu un pachet suspect parasit in aeroport. Acest eveniment venea la o saptamana dupa un atentat langa Lyon si la cateva luni de la Charlie Hebdo.

Am stat o ora in aeroport fara sa facem nimic. Doar am asteptat. Bine ca aveam carucioare si tineam pe el toate gentile si hainele noastre. La un moment dat ne da drumul si incepem sa mergem spre controlul pasapoartelor. Inainte de controlul pasapoartelor, erau cativa angajati care controlau marimea si greutatea bagajelor de mana. Aveau si cadrele acelea in care se baga bagajul pentru a vedea daca incape si puteau sa cantareasca bagajul. Norocul nostru a fost ca eram foarte multi oameni si nu putea sa verifice pe oricine, dar si ca noi toti ( aproape ) aveam ghiozdan in spate plus o geanta pe care o tineam in mana. Asa ca singuri luati la control erau cei care aveau troller. Cum era si Ana de altfel. Ana a fost oprita. Ulterior, Ana ne a spus ca a trecut pentru ca un francez a vazut-o cu probleme si s-a oferit sa ii care bagajul. O fata norocoasa, dar si francezul acela putea sa aibe droguri in bagaj. Voi nu faceti ca Ana. Dar totul a fost in regula.

Nu am stat sa o asteptam pe Ana pentru ca ne stiam cu musca pe caciula. Nu voiam sa zabovim mult pe acolo. Tensiunea din acele momente a fost asemanatoare cu cea din filmele de la Hollywood. Treceam prin fata angajatilor si ma gandeam: “oare ei isi dau seama ca eu am mai multe kilograme, oare eu arat suspect”. Incercam sa fim cat mai naturali si sa parem super relaxati.

La controlul de securitate am mai avut putine emotii. Ma gandeam daca vor comenta cand ma vor vedea ca am atatea geci pe mine si 2 perechi de blugi. A fost destul de complicat sa dau jos toate hainele de pe mine si sa mai scot si cureaua. Dar am trecut si de acel moment si am ajuns in scurt timp la poarta de imbarcare.

Desigur ca avionul ne-a asteptat, nu au fost probleme. Ana era speriata de faptul ca micul ei incident s-a soldat cu scrierea pe Boarding Pass a numarului de kilograme din bagajul de mana, dar la cat de haos fusese ziua aceea si pentru angajatii Air France, nu i-a mai pasat nimanui si am intrat cu totii in avion. Mi-am dat jos imediat cele nșpe mii de bluze si hanorace si m-am pus la locul meu. ERAM FERICIT! Chiar eram fericit! Nici nu stiti cat! Trecusem de control si eram in avion!

Momentul in care avionul rula pe pista si apoi a decolat il voi tine minte toata viata. Nu mai voiam Franta. Ma saturasem. Nu mai voiam atentate, nu mai voiam baticuri in cap, nu mai voiam sa aud o franceza sâsâită. Voiam acasa, unde pot sa vorbesc limba mea si sa nu apara stiri cu persoane decapitate langa Lyon si gruparile radicale islamiste.

In avion, desi spuneam ca de abia astept sa beau vin si sa ma ametesc putin de fericire, nu am baut deloc, pentru ca voiam sa conduc si eu masina spre casa.

Tata m-a asteptat la Aeroport in Otopeni. Am luat bagajele, le-am urcat in Matiz, Micul Gigant, si am plecat spre Constanta.

Conduceam pe A2 si eram fericit. Il spun lui Tata sa ma intrebe lucruri legate de Erasmus, cum a fost, etc. intrebarea a venit: Ce ti-a placut anul acesta? A fost o intrebare grea. Nu am stiut ce sa raspund exact. Apoi am schimbat locurile, am trecut eu la volan si am traversat Podul lui Anghel Saligny de la Cernavoda gandindu-ma ca ajung acasa.

Cand am intrat in Dobrogea mi-am spus ca acum sunt acasa.

Alte articole foarte dragute

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.