Continuam povestirile noastre din Filipine, din vara anului 2015. Dupa ce am dormit in Batad, despre care v-am povestit in articolul anterior, satucul izolat din amfiteatrul superb format din campuri de orez, ne-am continuat drumul prin Cordiliera Filipineza.
Articole Filipine
- Supravietuind Manilei, Filipine. Partea 1. Singurul oras in care nu m-as mai intoarce niciodata.
- Drumul Manila – Banaue, introducere în povestea teraselor de orez din muntii Ifugao, Filipine, a 8-a minune a lumii
- Despre Banaue și cultura oamenilor din cordiliera filipineză
- Batad, Filipine – Satucul izolat la care visam
- Bontoc si legenda vanatorilor de capete. Drumul spre Sagada. Filipine.
- Sagada și sicriele suspendate din munții Cordilierei Filipineze
- Baguio si drumul inapoi spre Manila
- Manila, Filipine. Partea 2. Până la urmă vizităm ceva?
Ziua buna se cunoaste de dimineata
Am plecat a doua zi dimineata din Batad cu noaptea in cap. Ne odihnisem suficient deoarece de la ora 19:00 nu mai era nici lumina si nici electricitate. Eu am adormit dusa ca de obicei cand sunt foarte obosita si Traian a mai stat la taclale, din nou ca de obicei.
Dupa cum aflasem din ziua precedenta, ne-am grabit la deal ca sa prindem jeepney-ul de la ora 07:00 care ne ducea aproape gratis inapoi in Banaue. Odata ajunsi aici am coborat, am mai mancat un mic dejun la casa aceea pe care noi o credeam adevaratul “turist center” si am plecat spre centru. Legat de costuri, jeepneyul a costat putin, nu mai tinem minte exact, oricum suma este dublul pretului pentru localnici, dar tot este super ok.
Stiam ca voiam sa ajungem in ziua aceea in Sagada. Distanta dintre Sagada si Banaue este cam de 180 km si nu exista autobuze directe. M-am documentat pe internet bine inainte de plecare si am inteles ca traseul este Banaue-Bontoc si de acolo alt autobuz spre Sagada, sau mai degraba jeepney.
De unde trebuia sa luam autobuzul din Banaue? Habar nu aveam. Am plecat deci spre centru unde am descoperit si veritabilul Tourist Center. Aici ne-au explicat ca autobuzul spre Bontoc trece chiar pe strada din fata centrului.
Dar noi eram inca nedecisi, mai voiam sa vedem cateva lucruri in Banaue deoarece in ziua precedenta am plecat repede spre Batad. Asa ca ne-am dus sa vizitam Muzeul Banaue despre care v-am povestit in articolul precedent. Si apoi nu stiam ce sa facem exact pentru ca vroiam sa vedem Viewpoint-ul care era si undeva in drum spre Sagada.
Am incercat sa negociem un tuc-tuc pana acolo si de acolo sa facem cu mana unui autobuz. In timp ce faceam asta a trecut pe langa noi un autobuz saracacios, intr-o avansata stare de degradare, plin ochi si din care se tipa ca pleaca spre Bontoc. Si nu oricum, ci la un pret foarte bun 240 php. Negociem cu ei rapid si ii rugam sa ne lase 2 minute sa facem o poza acolo la viewpoint. Dau din cap, nu prea la convine, dar pana la urma se mai gandesc si ne iau si pe noi si plecam rapid, lasand-ul din pacate pe cel cu tuc-tuc-ul cu buza in soare, dar si noi alegandu-ne cu 300 php in plus in buzunar.
Oprim la viewpoint, facem 2 poze si ne urcam repede, repede inapoi in autobuz spre fericirea tuturor localnicilor. In ciuda starii autobuzului, ne-am simtit foarte bine in cele cam 3 ore cat a durat drumul pana la Bontoc. Ne-am uitat la peisaje superbe cu campuri de orez si satuce izolate in vai adanci. A fost superb, astfel de peisaje te fac sa uiti de orice.
Cand am ajuns in autogara din Bontoc deja vedeam pe cei care strigau de zor diverse destinatii, dar vreau sa va zic ca filipinezii nu sunt deloc agasanti in comparatie cu cei pe care aveam sa-i intalnim in viitoarele tari. Am coborat zambind si le-am spus ca noi voiam spre Sagada. Ne-au explicat ca autobuzele spre Sagada nu sunt de aici si ca trebuie sa mergem de-a lungul strazii principale si sa mai intrebam.
Insa nu ne grabeam, stiam ca avem ceva foarte important de vizitat in Bontoc – Muzeul Bontoc. Asa ca ne programasem sa luam penultimul sau chiar ultimul autobuz spre Sagada. Asa ca din autogara am intrebat unde este muzeul si am aflat ca este foarte aproape de autogara, la 5 minute. Este chiar la capatul scarilor care urca dinspre autogara pe deal.
Muzeul Bontoc
A fost fondat de o calugarita belgianca cu scopul de a prezerva istoria si traditiile oamenilor indigeni din Cordiliera Filipineza.
Am vazut deci aici cam tot ceea ce reprezinta cultura Ifugao. De la casa si costumele traditionale, la arme si poze cu razbonicii vanatori de capete si misionarii care au incercat sa converteasca populatia din aceasta zona. Exista aici si o revista National Geographic cam de prin 1920 care povesteste despre vanatorii de capete.
Dar cine sunt acesti vanatori de capete?
Vanatoarea de capete a fost practicata de numeroase triburi de pretutindeni din antichitate si pana in secolul XXI. Da, 21. Se refera la taierea capului adversarului si pastrarea lui ca trofeu.
Se crede ca vanatoarea de capete a evoluat din canibalism. Multe popoare considerau capul drept centrul personalittrii individului, iar decapitarea unui om era un act de violenta, dar si o insulta la adresa victimei. Se credea si ca sufletul se afla la nivelul capului, astfel decapitarea unui adversar slabeste intreaga comunitate adversa. In multe societati in care exista aceasta practica, decapitarea era un act de barbatie si reprezenta tranzitia de la copil la barbat, iar tinerii barbati nu se puteau casatori pana cand nu faceau acest lucru. Acestia pastrau capetele ca trofee, si le expuneau pentru a-si mari faima printre cei din tribul sau.
Multe din triburile filipineze au avut in traditia lor vanatoarea de capete, cum sunt cele din Bontoc (llongots), Kalinga, Ifugao, Ga’dung. Erau niste fermieri inraiti, cei care au construit aceste terase de orez la care noi ne minunam astazi. Dar erau si vanatori feroce de capete. Moartea unuia dintre membrii tribului era razbunata luand capul unuia dintre membrii tribului-dusman rezultand intr-un cerc vicios de razbunari si razboaie care se intindeau pe zeci de ani. Pe langa aspectul de vendeta, vanatoarea de capete era considerata ca un sport la care tinerii baieti razboinici aspirau. O expeditie razboinica asupra unui alt trib implica multe ritualuri si observarea semnelor naturii trimise de la zei. Iar o victorie era urmata de zile de sarbatoare si dansuri. Razboinicii gloriosi erau tatuati pe piele cu insemne speciale albastre care reprezentau si numarul de capete taiate la viata lor. De asemenea pastrau o parte din craniu, de obicei o bucata din mandibula si o purtau la gat sau o etalau in casa razboinicului ca simbol al statusului social al acestuia.
Nu stiu cum sa va spun dar practica vanatorii de capete a ramas activa pana prin anii 1970 in Filipine. Nu vreau sa va povestesc prea mult, dar am citit articole despre cum aceste lucruri se intampla si acum drept acte de razbunare, si cum ca politia cand gaseste un corp decapitat cerceteaza tinerii din comunitate pentru tatuaje nou aparute.
Noi nu am vazut sau auzit despre asa ceva de la localnici, dar cand am vizitat muzeul din Bontoc, am putut vedea cu ochii nostri poze relativ recente cu vanatorii de capete etalandu-si trofeele tocmai decapitate si aceste lanturi confectionate din diverse piese anatomice din craniu. Noi ne uitam socati, dar aceste aspecte fac parte din cultura locului.
Muzeul este cu adevarat impresionant, dar nu ne-au lasat sa facem poze decat in curte. El face parte din lacasul unei manastiri catolice si calugaritele sunt cele care au grija de el.
La sfarsitul plimbarii prin muzeul am ajuns si la o incapere cu suverniruri si carti bisericesti si o colectie de bani din toata lumea – bani lasati aici de turistii care au fost in vizita ca si noi. Ghiciti ce? Bineinteles ca era si bancnote de 1 leu, 5 lei chiar si una de 10 lei. Am stat putin de vorba cu calugarita de la iesire, cand a auzit ca suntem din Romania si a spus ca suntem primii turisti din Romania pe care ea ii cunoaste si daca am putea sa lasam si noi un ban traditional pentru colectie, dar i-am zis ca am mai avut compatrioti care au facut asta deja. Deci nu eram primii romani aici, dar poate nu au fost nici foarte multi. Am stat putin de vorba si apoi am plecat spre mica autogara cu plecare spre Sagada.
O zi tihnita in Bontoc
Dupa ce am intrebat un politist si m-am certat cu un vanzator care imi cerea 40 lei pentru o amarata de pelerina de ploaie – i-am spus ca la mine in tara e mult mai ieftina de atat – am reusit sa ajungem pe straduta de unde pleca urmatorul jeepney spre Sagada. Practic, jeepney-uri pleaca cam din 45 in 45 de minute intre 8:30 si 17:30. Noi mai avea 2 pe care le puteam prinde.
Eu muream de foame si v-am povestit ca atunci cand se intampla asta vad negru in fata ochilor. Asa ca Traian s-a grabit sa gasim un local sa mancam. Am intrat in vreo doua, dar nu aveau mancare, eram putin dezamagiti si frustrati cand am vazut niste scari care pareau sa urce spre un local. Asa ne-am ales cu o masa absolut delicioasa, chiar prea mare pentru capacitatile noastre digestive, iar la final am savurat un fresh cu avocado delicios. Asa de buna a fost mancarea ca nu ne venea sa mai plecam si am ajuns chiar cu 10 minute inainte de ora stabilita de plecare a jeepney-ului care deja era mega full si gata de plecare.
Ne-am inghesuit si noi cu ceva mai multi turisti de cat ne asteptam. Am platit cei 150 php si am plecat spre Sagada. De la Bontoc la Sagada mai sunt doar vreo 20 de km, dar pe un drum de munte abrupt si cu multe serpentine. Peisajul este minunat de altfel.
Am ajuns in Sagada pe la ora 17:15-17:30. Se innorase treptat si se preconiza in curand aparitia furtunii tropicale din acea zi. Bineinteles ca nu aveam cazare. Asa ca am plecat in urma unor spanioloaice ce aveau un Lonely Planet care recomanda cazari in Sagada.
[…] ajuns la Sagada dupa cum va povesteam in articolul anterior chiar inaintea ploii torentiale de dupa-amiaza. De o saptamana de cand eram in Filipine ne-am dat […]
[…] mai intoarce niciodata. Ne-am intors insa si in ultima zi a excursiei noastre, dupa Banaue, Batad, Bontoc, Sagada si Baguio. Ne-am intors ca sa vedem daca are si ceva de oferit capitala pe langa haosul […]